TBF

Episodul #14

E

În acest episod voi vorbi despre disciplină cu bunul meu prieten Ștefan Irimia, cofondatorul All About Parenting.

Am ales să vorbim despre disciplină pentru că este probabil cea mai importantă abilitate a unui antreprenor sau a unei persoane care își dorește succes în viață. Aș merge până acolo încât să spun că este cel mai corect predictor al succesului.

Asculta episodul pe: Apple Podcasts, Spotify, Google Podcasts, Stitcher

Avem din ce în ce mai mult de-a face cu o generație crescută fără durerea disciplinei însă cu plăcerea libertății. Aceștia sunt oamenii pe care trebuie să îi angajăm și după care trebuie să facem curat zilnic, pentru că mami face curat după ei acasă. Aceștia sunt oamenii campioni în sportul uitării și care se dau cu curu’ de pământ, în loc să își asume responsabilitatea.

Și nu… nu spun că generația trecută a fost mai brează. Aia a fost crescută cu durerea disciplinei și fără plăcerea libertății.

Dar avem acum șansa să construim o societate bazată pe plăcerea libertății oferită de durerea disciplinei. Plăcerea de a trece strada în siguranță pentru că alții au disciplina să nu treacă pe roșu. Plăcerea de a atinge obiective pentru că am avut disciplina să le stabilim și să le măsurăm. Plăcerea de a sta închiși în casă pentru ca am avut disciplina să ne creăm o relație de familie frumoasă.

Și fie că tu, ca antreprenor, îți dai seama sau nu, lucrurile stau în mâna ta, prin exemplul pe care îl dai și contextul pe care îl creezi.

  • Disciplina antreprenorului de a delega corect, chiar dacă e în grabă.
  • Disciplina antreprenorului de a urmări KPI-urile.
  • Disciplina antreprenorului de a da afară oamenii care creează un mediu toxic.
  • Disciplina antreprenorului de a recruta constant oameni mai buni decât el.

Nu ești victima societății, ești creatorul ei prin propria ta disciplină. Nu există respect de sine fără disciplină. Respectul de sine vine din disciplina de a spune “nu” la tentații pentru beneficiile pe termen lung.

Sper din tot sufletul să contribui la o societate cu oameni cu respect de sine și nu la o societate misecuvinistă. Pentru că atunci când nu ești dispus să trăiești cu durerea disciplinei vei fi obligat să trăiești cu durerea regretului.

Link din episod: https://m.allaboutparenting.ro/

Transcript

(ŞI)(00:02:43) Salut Răzvan, azi o să vorbim despre un subiect foarte interesant, şi anume disciplina. Un subiect despre care cred că dacă aduni 10 oameni la o masă o să aibă fiecare o altă părere. Sau s-ar putea să aibă mai mult de zece păreri cele 10 persoane de la masă.

(RC)(00:03:05) O, da! Unii au o problemă cu disciplina, alţii o consideră bună, alţii au schimbat definiţia disciplinei astfel încât să pice bine pe comportamentul lor, e interesant ce se întâmplă cu cuvântul acesta.

(ŞI)(00:03:21) Ce e disciplina pentru tine?

(RC)(00:03:25) Ce fac acum 🙂

(RC)(00:03:35) Disciplina pentru mine e abilitatea de a face un lucru dureros sau neplăcut pe termen scurt pentru beneficiul pe termen lung. 

(ŞI)(00:03:44) Foarte interesant. Eşti curios să afli care e definiţia din dicţionar? 

(RC)(00:03:48) Te rog!

(ŞI)(00:03:50) Uite ce zice Google, am întrebat „What discipline means?” şi o să traduc acum aşa, parafrazez în română din ce spune Google în engleză: practica sau trainuirea oamenilor să se supună regulilor sau unui cod de conduită folosind pedepse ca să corectezi nesupunerea. Deci nu-i de mirare că lumea are aversiune faţă de disciplină, când Google vine cu asemenea definiţii. 

(RC)(00:04:21) Adevărul e că şi părinţii noştri, când spuneau că ne disciplinează, nu era de bine. Da, însemna cu totul altceva. 

(RC)(00:04:29) Nu ştiu dacă asta e cu adevărat, sincer nu am căutat niciodată exact care este definiţia în dicţionar a cuvântului.

(ŞI) (00:04:37) Da, cred că noi vorbim de disciplina de leadership, de disciplina ca şi calitate a unui lider, nu disciplina de la şcoală, nu disciplina lu’ mama, nu alte tipuri de disciplină, şi de asta te-am întrebat care-i definiţia ta, care-i înţelegerea ta asupra conceptului, pentru că cred că-i ok, pentru astfel de concepte care fac diferenţa între succes şi eşec în viaţa unor oameni, să avem propriile noastre definiţii. Şi nu doar tu şi eu, ci oricine, pur şi simplu să stea să gândească „Băi, ce înseamnă asta pentru mine?

(RC)(00:05:23) Ar fi bine să ne şi verificăm acele definiţii. Adică de multe ori am luat anumite definiţii din societate fără să ne gândim dacă chiar ne ajută definiţia aia, şi, mai mult decât atât, să verificam cu ceilalţi, mai ales cu angajaţi, cu manageri, cu parteneri, dacă cumva cuvintele astea pe care le folosim, care sunt puţin mai conceptuale, mai vagi în sine, ei înţeleg acelaşi lucru ca şi noi. Pentru că, de multe ori, stăm de vorbă cu un manager, sau cu o persoană pe care vrem s-o angajăm, şi zicem „La noi în companie respectul este o valoare importantă”. Dar nu ne facem treaba să verificăm ce înţelege omul ăla prin respect, şi el zice „Da, şi pentru mine respectul este extrem de important.” Pentru el respectul înseamnă, poate, să facă lucrurile pe care le spune, dar nu contează modul în care vorbeşte cu ceilalţi. Iar pentru tine, poate respectul înseamnă să vorbeşti foarte frumos cu oamenii, nu neapărat să faci ceea ce spui. Şi eu nu pot să spun care e versiunea corectă, doar spun că vorbiţi aceleaşi cuvinte dar înţelegeti lucruri total diferite. 

(ŞI)(00:06:41) Da. A propos de asta, uite, hai să-ţi spun care-i definiţia mea pentru disciplină. Să spui ce urmează să faci, şi să faci ce ai spus că faci. 

(RC)(00:06:52) Asta-i definiţia mea pentru etică. 

(ŞI)(00:06:58) Da, pentru mine e disciplină. 

(RC)(00:07:01) Da, interesant. Trebuie neapărat să spui?

(ŞI)(00:07:06) Cred că da. Pentru că dacă nu spun ce urmează să fac, o să-ţi ofer o experienţă naşpa uneori. Ştii, te iau prin surprindere, şi nu tot timpul surprizele sunt plăcute, că în viaţă avem parte şi de lucruri plăcute şi de lucruri neplăcute, însă dacă-ţi spun, uite (că-ţi spuneam că am venit de la dentist), dacă-ţi spun „o să te doară 5 minute, dar pe urmă o să-ţi treacă şi o să fie ok”, o să ai încredere pe urmă. Dacă-ţi spun „n-o să te doară” şi pe urmă te doare o oră, n-o să mai fie ok. 

(RC)(00:07:52) Interesant. La mine disciplina este mult despre mine, nu despre ceilalţi. 

(ŞI)(00:07:59) Da, uite, eu ştiu că tu pui mare preţ pe punctualitate. Şi, pentru mine, asta este cea mai simplă formă de disciplină. Adică ai spus că o să ne întâlnim la ora 4, mă aştept că ne întâlnim la ora 4. Deci, spui ce urmează să faci, şi pe urmă faci ceea ce ai spus că faci. Iar dacă, cumva, nu poţi să ajungi la ora 4, anunţi, pur şi simplu.

(RC)(00:08:25) Eu chiar am scris un fundament despre asta, şi exact aşa i-am spus, că punctualitatea este cea mai simplă formă de disciplină. Şi este cumva prima pe care o verific la parteneri, pe care o verific la noi angajaţi, pe care o verific la noi manageri. Dacă nu poţi să ai disciplina să respecţi un termen pe care l-ai dat, un termen atât de simplu, să fii prezent acolo (nu înseamnă că trebuie să fii prezent bine, cu temele făcute, să vii cu rezultate după tine – nu, doar să fii prezent) – dacă asta nu poţi să o respecţi, atunci de cele mai multe ori nu o să respecţi nici lucrurile mari. De cele mai multe ori cred că poţi să vezi la oameni cum vor face lucrurile mari, după cum fac lucrurile mici. Şi disciplina pe lucrurile mici cumva dictează disciplina pe lucrurile mari. 

(ŞI)(00:09:19) Da, îmi aduc aminte de o poveste de la Stephen Covey, o poveste de coaching cu un antreprenor care a dat faliment, l-a lăsat soţia, i-a luat banca casa, şi se gândea să se sinucidă, şi a ajuns la coaching la Stephen Covey şi Stephen Covey îi zice: „Uite, pentru o săptămână, vreau să te trezeşti în fiecare dimineaţă mai devreme. Care-i ora la care te poţi trezi?” „A, nu, eu nu sunt o persoană matinală, eu nu mă pot trezi dimineaţa.” „Ok, pentru 7 zile, poţi să faci asta?” „Ok, pentru 7 zile cred că pot să fac asta.” „Bun, la ce oră te poţi trezi tu cel mai de dimineaţă?” „La ora 7.” „Ok, 7 zile o să te trezeşti la ora 7, ok?” „Ok.” După o săptămână s-au întâlnit şi l-a întrebat: „Ai făcut-o? Te-ai trezit cum ai spus?” „Da, m-am trezit.” Şi ăla a fost momentul în care au început să construiască, şi omul să-şi reconstruiască stima de sine pierdută şi viaţa. 

(RC)(00:10:31) Bine ai ridicat mingea asta la fileu, pentru că, sincer, primesc foarte multe întrebări, nu ştiu dacă şi tu primeşti, dar eu primesc foarte multe întrebări…

(ŞI)(00:10:42) Pe mine nu mă întreabă, numa’ mă trimite („pe mine nu mă cheamă, numa’ mă trimite”, ştii bancul ăla? „Cum te cheamă, soldat?” „Pe mine nu ma cheamă, numa’ mă trimite”.)

(RC)(00:10:53) Din păcate, pe mine mă întreabă: „Cum creşti stima de sine, cum creşti respectul de sine?” Şi modalitatea prin care o creşti e prin disciplină. Prin faptul că poţi să respecţi promisiunile pe care ţi le faci ţie. Cred că e modalitatea normală de a-ţi antrena stima de sine şi de a o creşte. De fiecare dată când nu respecţi ceva pe care tu ţi l-ai promis ţie, când nu respecţi o dietă pe care ţi-ai promis că o respecţi, când nu eşti punctual, când nu respecţi timpul la care ai zis că eşti prezent, când nu respecţi un termen pe care l-ai dat la cineva, când… nu ştiu… nu te speli pe dinţi, când nu… orice. Orice lucru pe care ţi l-ai promis tu ţie, de fiecare dată când nu-l respecţi, stima ta de sine scade. Şi de fiecare dată când il respecţi, stima ta de sine creşte. 

(ŞI)(00:11:45) O, da. Hai să vedem nişte mituri despre disciplină. Ce nu-i adevărat despre disciplină? Ce prostii cred oamenii despre disciplină şi crezi tu că nu-i adevărat? 

(RC)(00:12:01) Probabil, cel mai mare mit ce-mi vine acum în cap e faptul că disciplina îţi fură libertatea. 

(ŞI)(00:12:12) Ok.

(RC)(00:12:12) Şi e exact pe dos.

(ŞI)(00:12:16) Adică ce înseamnă că disciplina îţi fură libertatea?

(RC)(00:12:18) Adică nu mai poţi tu să decizi că faci ce ai tu chef să faci când ai tu chef să faci. Dacă tu ai spus că vei fi acolo la o anumită oră şi acum, cu 5 minute înainte, ai chef să te opreşti şi să-ţi cumperi un sandwich şi să-l mănânci şi să întârzii 15 minute, nu mai poţi să mai faci asta. Şi, cumva, s-a împământenit în capul oamenilor că disciplina şi libertatea sunt două lucruri opuse: dacă sunt disciplinat, nu am libertate, dacă am libertate, nu am disciplină. Dar, din perspectiva mea, cea mai mare formă de libertate este dată de disciplină. Am scris la un moment dat un fundament în care cred foarte mult, şi anume că generaţia trecută a fost crescută cu durerea disciplinei şi fără plăcerea libertăţii, iar generaţia de azi este crescută cu plăcerea libertăţii fără durerea disciplinei. Şi ambele sunt la fel de rele. Pentru că modul ideal ar fi să creştem cu plăcerea libertăţii dată de durerea disciplinei. Şi anume, să pot să mă bucur de o relaţie frumoasă acasă pentru că am avut disciplina să fac zilnic lucrurile pe care trebuia să le fac, pe care ştiam că trebuie să le fac, deşi n-am avut chef să le fac. Să pot să mă bucur de un business care merge de la sine, care nu e plin de dramă şi nu depinde 100% de mine, doar pentru că am avut disciplina să recrutez şi să deleg cum trebuie, să stabilesc de fiecare dată responsabilităţile, să concediez oamenii atunci când ar trebui să-i concediez. 

(ŞI)(00:14:09) Să am disciplina să nu fac compromisuri. 

(RC)(00:14:11) Să am disciplina să nu fac compromisuri. Şi, cumva, de-asta zic că libertatea adevărată este dată de durerea disciplinei. Nu poţi să ai o libertate adevărată, libertatea de a te bucura cu adevărat de o relaţie dacă nu ai avut disciplina să investeşti în ea când a trebuit, şi când n-ai avut chef. Cumva, acum, în generaţia curentă, totul este despre „dacă mă simt motivat să fac”. Nu dau doi bani dacă te simţi motivat s-o faci. Motivaţia vine. Doar fă-o! În fiecare dimineaţă, eu nu mă simt motivat să mă trezesc la 4. În nicio dimineaţă nu mă simt motivat să fac un duş rece, în nicio seară nu mă simt motivat să trag de fiare. Nu am motivaţia asta. Am disciplina s-o fac. După aia, îmi creşte stima de sine că am făcut-o. Dar generaţia actuală cumva se aşteaptă să le placă înainte. Să aibă motivaţie înainte să facă. Şi generaţia trecută a ştiut doar să facă lucruri pentru că trebuia să fie făcute, dar n-au apucat niciodată să se bucure de acele rezultate, că nu aveau unde. Şi de asta le văd, cumva, un mit foarte mare, faptul că libertatea este opusul disciplinei. Care crezi tu că e un mit foarte puternic pe care-l cred oamenii despre disciplină?

(ŞI)(00:15:41) Uite, un mit care a fost şi în cazul meu şi cred că în cazul multora, e legat de armată. Ştii, pentru că atunci când te gândeşti la armată, te gândeşti cumva la disciplină şi eu am fost din generaţia care a scăpat de armată aşa, razant. Cred că prima generaţie care a scapăt de armată. Şi, dacă nu scăpam pentru că a venit legea, aş fi găsit eu alte modalităţi să scap. 

(RC)(00:16:12) Tu şi Trump. 

(ŞI)(00:16:15) Dar de ce? Pentru că asociam armata cu ceva naşpa. Cred că armata a fost ceva care pe unii i-a tras în sus, şi pe alţii i-a tras în jos. De exemplu pentru mulţi intelectuali cred că a fost un mecanism nociv care i-a tras în jos. Vorbim de România comunistă de acum ceva zeci de ani, şi pe mulţi copii de la ţară cred că i-a tras în sus şi le-a ridicat nivelul şi i-a ajutat să se disciplineze un pic. Poate pe unii intelectuali care aveau deja disciplină, după o facultate, după învăţat, i-a tras în jos. Dar de aici din chestia asta cu armata şi gândindu-mă la disciplina asociată cu armata, m-am gândit că de fapt atunci când nu îţi alegi tu disciplina, ţi-o forţează alţii. Şi asta mi se pare cea mai înaltă formă de disciplină: să cauţi provocări imense, cele mai mari probleme pe care le observi în lume, şi să vrei să le rezolvi. Şi să vrei să le rezolvi pentru că vrei tu. Asta mi se pare că fac unii dintre cei mai mari antreprenori, cum e Elon Musk, Richard Branson, pur şi simplu se uită la provocări imense şi pe urmă fac un business pentru asta, ca să rezolve acea problemă. Atunci când nu îţi alegi tu problemele, ţi le dă viaţa. Atunci când nu îţi alegi tu disciplina, te disciplinează viaţa. Nu ai disciplina să te duci la dentist să iţi verifici periodic dantura? O să fii obligat să mergi la dentist, poate mai des decât ţi-ai dori la un moment dat. Poate nu. Poate, doamne ajută, ai gene foarte bune şi ţie nu ţi se întâmplă nimic. Dar, statistic, nu e aşa. Nu ai disciplina să ai grijă de sănătatea ta? O să ţi se spună la un moment dat ce să faci, ce medicamente să iei, câte medicamente să iei, şi o să intri într-o disciplină a altora. 

(RC)(00:18:40) Da, n-ai disciplina, nu ştiu, să-ţi menţii greutatea sub control, o să-ţi dea diabetologul disciplina necesară. Nu ai disciplina să respecţi, nu ştiu, regulile de circulaţie, ţi-o dă poliţistul, şi aşa mai departe. Până la urmă cam aşa funcţionăm ca şi societate. Pentru că regulile sunt făcute tocmai pentru oamenii care nu au disciplina proprie să nu facă rău celorlalţi sau să contribuie cu ceva la societate. Pentru că, dacă fiecare ar avea disciplina necesară, regulile ar fi irelevante. Dar, cumva, regulile sunt făcute de fiecare dată pentru cel mai indisciplinat dintre noi. Nu sunt făcute pentru medie. Sunt făcute pentru cel mai indisciplinat dintre noi. Dar foarte bună observaţia, faptul că atunci când nu ai disciplină ţi-o dau alţii. Şi mie cum îmi place să spun asta este că atunci când nu ai disciplină ai nevoie de şefi şi cam asta se întâmplă. 

(ŞI)(00:19:53) Ştii testul marshmallow?

(RC)(00:19:56) Nu. 

(ŞI)(00:19:58) Cred că ai auzit cu siguranţă de el sau l-ai văzut pe Youtube. Cei care ne ascultă pot să dea pe Youtube „marshmallow test” (marshmallow adică bezea)

(RC)(00:20:08) Aaa, cel cu copiii, da da da. Dar explică-l. 

(ŞI)(00:20:13) E un test făcut de mai multe ori, şi e filmat pe Youtube în mai multe ipostaze, unele absolut delicioase. Nişte copii de 3, 4, 5 ani au fost puşi singuri într-o cameră fără distrageri, deci o cameră în care aveau ca la interogatoriu, ştii, cum vezi în filme la FBI, o cameră dinaia cu doar o masă şi un scaun, şi din care se vedea printr-un perete dinăla de sticlă mată din afară şi urmăreau cercetătorii ce fac copiii. Şi asistentul le spunea „uite, ai o bezea. Dacă aştepţi 15 minute, o să mai primeşti o bezea. Şi poţi să ai două. Dacă nu vrei să aştepţi, poţi s-o mănânci acum dar n-o să mai primeşti altă bezea după 15 minute. Şi, iniţial, toţi copiii aleg să aştepte, după care sunt lăsaţi singuri şi filmat ce se întâmplă în timpul ăla. Şi sunt incredibile reacţiile, adică cum fac, ce fac, ce strategii au cu mintea lor de 3, 4 ani, să nu se lase tentaţi de bezea. Unii îşi inchid ochii, pun mâinile pe ochi, nu se uită la ea, o împing mai încolo, o ling un pic să vadă dacă-i dulce sau nu, e foarte mişto. Si, evident, unii o mănâncă, alţii nu. Faza mişto este că i-au urmărit pe aceşti copii 20 de ani mai târziu şi diferenţa a fost colosală. A fost de 5 ori venitul, 10 ori venitul între copiii care au mâncat bezeaua şi copiii care n-au mâncat bezeaua. 

(RC)(00:22:16) Deci cei care au mâncat bezeaua şi n-au aşteptat cele 15 minute au fost mult sub. 

(ŞI)(00:22:22) Da, peste 20-30 de ani câştigau de 3 ori, 5 ori, 10 ori mai puţin decât cei care au aşteptat. 

(RC)(00:22:33) Pare logic, pentru că cam despre asta-i viaţa. Sincer.

(ŞI)(00:22:39) De ce zici asta? 

(RC)(00:22:40) Pentru că majoritatea lucrurilor care chiar merită obţinute ajung să fie construite din lucrurile mici pe care trebuie să le faci zilnic şi care nu-ţi aduc o plăcere imensă. De multe ori pot să-ţi aducă durere. Corpul ăla frumos pe care-l vrei este construit prin durere mică, constantă, zilnică. 

(ŞI)(00:23:08) Nu, nu e pur şi simplu? Nu vine aşa…într-o cutie dinaia de la Amazon?

(RC)(00:23:10) Ba da, sunt nişte pastile, dar, din nou, consecinţele pe termen lung! 

(ŞI)(00:23:19) Eu cred că alea-s păpuşi gonflabile, care vin în cutiile de la Amazon. 

(RC)(00:23:27) Da, cam despre asta-i viaţa, de a avea abilitatea asta. De asta, de fiecare dată sunt întrebat „Ok, care-i cea mai importantă abilitate a antreprenorului? Recrutarea, delegarea, managementul, creativitatea şi alte nebunii?” Şi de fiecare dată răspund „Nu, e disciplina. Pentru că e singurul care n-are şefi.” 

(ŞI)(00:23:49) O, da. 

(RC)(00:23:51) Şi atunci când n-ai şefi, disciplina este crucială. Atunci când ai şefi, tot ce contează e să ai şefi buni. Şefi buni nu înseamnă să-ţi ierte prostiile. Şefi buni înseamnă să-ţi dorească binele. La fel, cu un copil. Copiii nu au disciplina lor personală. Şi-o construiesc. E ca un muşchi. Acuma contează dacă ai un părinte netot care îţi construieşte o disciplină idioată sau nu. Cam asta e diferenţa din punctul meu de vedere, şi antreprenorii sunt în situaţia în care au scăpat de şefi, şi pe mulţi îi aud, „ok, vreau să devin antreprenor sau vreau să fac un business, pentru că pur şi simplu nu vreau să am şefi.” 

(ŞI)(00:24:46) Dar vin la coaching la tine pe urmă, ca să aibă şefi. 

(RC)(00:24:49) Exact, da. 

(ŞI)(00:24:51) Nu, râdem, glumim, dar e o realitate. Mulţi anreprenori apelează la servicii de coaching doar ca să simtă că sunt responsabili faţă de cineva. Şi plătesc bani doar ca să îşi satisfacă nevoia asta, pentru că nu au în ei disciplina şi simt nevoia să o găsească cumva în afară. Unora le iese, şi îşi găsesc coach care pot să aibă această abilitate să îi ţină responsabili şi accountable, altora nu le iese. 

(RC)(00:25:24) Da, pentru că până la urmă nu e treaba coach-ului să facă asta. Nu pentru asta te duci la coaching, dar oamenii se duc, din păcate, pentru astfel de lucruri. Ideea ar fi ca coach-ul să te ajute să îţi găseşti propriile răspunsuri, nu să fie „tati”. Dar enorm de mulţi antreprenori au nevoie de „tati”. Şi am câteva situaţii. Unii care încă au o şansă. Şi anume poţi să te uiţi în viaţa lor şi să zici „Băi, au o parte destul de mare, destul de crescută, de disciplină. Şi pot să împrumute de acolo şi să o crească în asta.” Dar sunt unii care aproape că nu şi-au exersat deloc abilitatea asta, şi au ales un partener de viaţă care să-i disciplineze, şi au ales un partener de viaţă cu care să trăiască. Şi-au ales joburile sau businessurile astfel încât, chiar dacă n-au ei şefi, cumva şi-au creat un business unde furnizorii sau clienţii au devenit şefii lor şi le fac toate nazurile. Şi pur şi simplu îşi caută constant contexte în care „să pot să am un sef, pentru că atunci mă simt confortabil, pentru că ştiu că dacă eu sunt de unul singur, no fucking way, nu fac, nu fac ceea ce trebuie să fac”. Dacă eu sunt de unul singur şi nu mă vede nimeni (şi cred că ăsta e, de fapt, testul disciplinei), dac-ai fi de unul singur şi nu te-ar vedea nimeni, ce-ai mai face din ce faci acum? Ai mai fi la timp dacă tu ţi-ai propus să fii la 2 în mijlocul pădurii, nu te vede nimeni, dar ai mai fi la 2 acolo? Sau te-ai duce la 2 şi un sfert, sau te-ai duce la 4, sau nu te-ai mai duce deloc? Şi cred că abilitatea asta de a-ţi ţine propriile tale promisiuni e critică. Dar cumva s-a ajuns, a propos de mituri, la un alt mit, şi anume, disciplina e, în capul nostru, ceva genetic. Unii au, alţii nu au. Dar nu este deloc adevărat. Este exact ca un muşchi. Eu n-am avut disciplină absolut deloc. Am avut nevoie de socrul meu să văd un exemplu în viaţa mea de ce înseamnă un om disciplinat şi să pot să văd cu ochii mei beneficiile. Ce viaţă poate să trăiască un om disciplinat şi ce viaţă duceam eu înainte. Aia m-a făcut pe mine să mă schimb şi să zic „ok, nu se poate, dacă omul ăsta poate să aibă lucrul ăla nu i-a fost implantată disciplina undeva în creier, a exersat-o cumva.” 

(ŞI)(00:28:01) Ce exemplu de disciplină ai văzut la el care te-a impresionat? 

(RC)(00:28:07) Cele mai simple chestii. De la faptul că n-avea niciun motiv, de exemplu, după ce mâncam, să-şi ia farfuria lui şi ustensilele cu care a mâncat, şi să le spele. Sau, în fiecare seară, la exact aceeaşi oră, să ia caţelul şi să plece cu el la plimbare. Caţelul ăla îl iubea cel mai mult pe el. Era un răspuns simplu „de ce”. Şi apoi ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost cât de simplu este să fii lângă un om disciplinat, pentru că este foarte predictibil, şi asta îţi dă un confort foarte mare. Elimină stress-ul când eşti lângă un om disciplinat, pentru că ştii exact la ce să te aştepţi. Şi oricum avem stress-uri enorme în viaţă. De la faptul că vrem un business care să facă nu ştiu ce nebunie, la a găsi soluţii la probleme la care poate nu a găsit nimeni până acum. La a găsi modalităţi să supravietuieşti sau să reuşeşti într-o lume destul de nepredictibilă, cum s-a întâmplat şi cu pandemia şi cu alte nebunii. Stress-urile astea… ele există, nu poţi să le elimini. Dar poţi să elimini tot restul. Poţi să fii predictibil acolo. Şi e foarte uşor să trăieşti cu oameni predictibili. 

(ŞI)(00:29:34) A propos de asta, chiar, uite, aveam nişte întrebări legate de disciplina la antreprenori, şi, parţial, mi-ai răspuns deja la ele. Cunosc o companie, cred că mulţi o cunosc, e în top internaţional în educaţie, şi liderul ei, care e destul de vizibil (nu ştiu dacă e adevărat sau nu, eu am primit percepţia asta de la unul din angajaţi care mi-e prieten), chiar dacă compania e pe cealaltă jumătate de glob, şi mi-a rămas cumva impresia asta, cum e văzut omul ăsta de angajaţi. Şi impresia angajaţilor este „Băi, iar a citit ăsta o carte şi vine şi schimbă tot! Iar a citit o carte azi noapte, şi gata, nu mai e valabil nimic. Schimbăm tot de-acuma. Are o idee şi echipa nu a apucat bine să implementeze ultima idee, că vine şi dă peste cap cu o nouă idee toată treaba.” Şi cred că foarte mulţi antreprenori care sunt creativi şi sunt bine intenţionaţi şi sunt deştepţi, da, nu le mai poate capul de idei, cred că efectiv îşi dau echipa peste cap, pentru că nu au disciplina să ducă o idee până la capăt. Şi nu au disciplina s-o ducă nici ei, şi nu au disciplina să-i lase pe alţii să ducă ideea aia până la capăt. Şi aşa ajung să aibă un startup continuu. Ei sunt experţi în startup. Şi ce facem este că facem startup în fiecare lună, până nu mai putem. 

(RC)(00:31:27) Da, vreau să zic aici, pentru că primesc de foarte multe ori genul de lucruri, că ştii foarte bine, eu consider că, într-o companie, lucrurile care stau 100% în puterea oamenilor, ar trebui să aibă consecinţe dacă nu sunt făcute bine şi la timp. Dar lucrurile care stau 100% în puterea lor. Nu lucrurile care stau 90% în puterea lor şi 10% în puterea pieţei sau ce naiba se întâmplă în exterior. Şi, dacă nu faci acele lucruri, de exemplu nu urmăreşti procedurile, sau nu urmăreşti un proces în companie, care este agreat pentru ca compania respectivă să poată să funcţioneze optim, consider că ar trebui să se aplice consecinţele. Şi de fiecare dată primesc problema legată de faptul că stresez oamenii dacă ştiu că li se aplică consecinţele. Şi mi se pare că e înţeleasă foarte greşit partea asta, pentru că oamenii nu se stresează pentru lucrurile predictibile. Oamenii se stresează pentru lucrurile care nu au predictibilitate. Nu ne stresăm pentru semafoare, deşi putem să luam amendă sau să ni se ia carnetul. Dar este predictibil, este în puterea noastră să decidem să ne oprim la roşu şi să mergem când e verde. Este în puterea noastră, nu ne stresăm în timp ce stăm la volan „aoleu, dacă e roşu, dacă e verde!” Adică este predictibil. Însă cea mai mare cantitate de stress din companii şi din vieţile oamenilor vine pe lucrurile care nu au predictibilitate. Şi este foarte rău, şi ma regăsesc foarte bine acolo în anii din urmă, în care eu nu am avut predictibilitate faţă de oameni. Şi creăm un stress enorm. Pentru că am fost şi acolo unde ai povestit tu, şi citeam o carte sau îmi venea o idee şi mâine schimbam tot. Şi lucrurile astea aduc un stress care nu ar trebui să existe. Lasă lucrurile care sunt cu adevărat fără predictibilitate să existe şi să ne streseze pentru că alea ne stresează cu un motiv, dar n-ar trebui să ne aducă stress la ce oră începe întâlnirea zilnică. Nu. Începe la o oră. Eşti acolo, bine. Nu, la revedere. Nu ar trebui să ne aducă stress cum va reacţiona liderul companiei dacă eu nu îmi respect procedura sau o respect. Pentru că câteodată antreprenorul aplică consecinţele, câteodată nu le aplică, câteodată mă iartă, câteodată mă înjură, şi aşa mai departe. Predictibilitatea asta nu aduce stress, tocmai, aduce comfort. Îmi dă posibilitatea să pot să mă mişc prin haosul unei zile, dar fără stress. Şi corpul nostru vrea predictibilitate. Vrea predictibilitate când mănâncă, îl ajută să ştie că mănâncă la aceleaşi ore, vrea predictibilitate în somn, la ce oră se culcă, la ce oră se trezeşte, suntem făcuţi… 

(ŞI)(00:34:48) Da, este o teorie din nutriţie care spune că poţi să slăbeşti undeva între 5 şi 10 kilograme dacă doar mănânci la aceleaşi ore. Atât.

(RC)(00:35:00) Da. Şi nu doar că slăbeşti. Îţi îmbunătăţeşti sănătatea stupid de mult. Explicaţia e faptul că corpul învaţă exact când primeşte nutrienţii, şi atunci se poate pregăti astfel încât chiar să absoarbă ce are nevoie şi să lase să treacă ce nu are nevoie. Însă dacă tu îl surprinzi de fiecare dată, îi dai câte o surpriză constant, zilnic (azi mâncăm la 2 şi mâncăm cartofi prăjiţi, mâine mâncăm la 1 şi mâncăm salată, că mâine suntem sănătoşi, poimâine facem altceva, şi tot aşa), corpul nu mai ştie cum să reacţioneze, si este într-un stress continuu. Şi, de fapt, toată lipsa asta de predictibilitate vine de la disciplină, de la propria ta disciplină. 

(ŞI)(00:35:47) Ai spus mai devreme ceva legat de: dacă tu eşti singur şi nu te vede nimeni te mai duci în pădure la ora 2 acolo? Aş vrea să mă întorc la ideea asta pentru că nu cred că despre pădure e vorba şi despre a fi singur la ora 2 în pădure. Şi cred că de aicea porneşte toată treaba pentru antreprenori, cu disciplina. E disciplina de a urma o viziune. Şi tu ai foarte fain conceptul de plan pe 10 ani şi de obiectiv pe 10 ani, şi pădurea aia, şi ora 2 e de fapt viziunea unde vrei să ajungi. Poate să fie o pădure, poate să fie un varf de munte, pe care antreprenorul şi-a propus să ducă compania, să ajungă acolo. Şi da, de cele mai multe ori nu o să vadă nimeni chestia asta, pe 10 ani, dar cred că disciplina în lucrurile mici vine în primul rând de la o disciplină mai mare de a urmări o viziune şi de a vrea să ajungi acolo, de a te dedica cu…

(RC)(00:37:05) Da, pur şi simplu de a-ţi asuma c-o să ajungi acolo, şi ăsta e obiectivul pe 10 ani, şi de aia, nu-l schimba la fiecare lună, la fiecare trimestru, la fiecare an, pentru că de acolo, din acel obiectiv mare, şi din disciplina de a urmări acel obiectiv măreţ, dai pe urmă predictibilitate oamenilor în lucrurile mai mici, pentru că ai o Stea a Nordului. Nu cred că poţi să ai disciplină fără să ai o viziune pe termen mai lung, pentru că asta e şi ideea disciplinei. Ideea e, până la urmă, să pot să suport un stress acum, sau o durere pe termen scurt sau o neplăcere pe termen scurt, pentru un beneficiu pe termen lung. Dar dacă tu nu cunoşti beneficiul pe termen lung, n-o să alegi niciodată să suporţi durerea pe termen scurt, că n-ai de ce. Trăieşti pur şi simplu în moment. Şi da, ştiu că acum, cu dezvoltarea asta personală….. o iau razna câteodată cu ridicatul în slăvi a trăitului în moment. Dacă am trăi toţi în moment ne-am duce dracu’ de nu ne-am vedea. Şi cred că e înţeles foarte greşit ce încearcă să transmită de fapt prin a trăi în moment şi de a avea momente de a fi pur şi simplu în prezent. Dar nu cred că poţi să ai disciplină dacă nu ai o viziune pe termen lung, dacă nu ştii care-i beneficiul ăla pe termen lung. De ce să mă doară acum? De ce să mă doară acum, ca să ce? Şi în business se traduce prin ce ai spus tu, se traduce prin viziunea aia, prin obiectivul ăla pe 10 ani. Normal că mijloacele pe parcurs se schimbă. Că ar trebui să fii Mama Omida Omizii să poţi să prezici de la început şi viziunea dar şi mijloacele prin care o să ajungi acolo. Mijloacele e foarte greu să le previzionezi, să ştii exact ce mijloace vei folosi ca să ajungi la viziunea aia. Însă viziunea poţi. Am eu o întrebare pentru tine aici. Eu am răspunsul meu la asta. Dar ideea este că noi ne schimbăm constant (adică ar fi bine). Ştii vorba aia a mea cu „nu te-ai schimbat” nu e un compliment. 

(ŞI)(00:39:29) Da, decât dacă eşti femeie, ai 50 de ani şi cineva nu te-a mai văzut de 25. 

Atunci e un compliment. Dacă eşti bărbat, niciodată nu e un compliment iar dacă eşti femeie şi se referă la modul tău de a gândi, nu, nu e un compliment. 

(RC)(00:39:45) Ideea este că atunci, dacă noi ne schimbăm constant, dacă creştem constant, ceea ce a fost adevărat pentru tine acum un an s-ar putea ca acum să iţi dai seama că a fost o tâmpenie, să-ţi dai sema că nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Dar cum te asiguri că viziunea aia rămâne stabilă, având în vedere că tu ai crescut? 

(ŞI)(00:40:10) Asta-i întrebare?

(RC)(00:40:12) Da. 

(ŞI)(00:40:13) Să-mi dau cu părerea. Îs bun la asta. Cred că în primul rând e vorba aia, că dacă viziunea aia pe care o ai nu te sperie un pic, nu e suficient de mare. Dacă deja ştii cum o să ajungi acolo, nu e aia viziunea. Dar aici e o diferenţă. Una este să simţi ca e destinul tău să faci aia, şi că ai o încredere dinaia de neclintit că o să faci aia, şi alta este „Habar n-am cum naiba o să fac asta.” Cred că e o graniţă foarte fină între încrederea aia că ţi-e menit să faci asta, şi temerea aia că eşti un pic dus şi că dacă eşti un pic up to the challenge. Dacă poţi să te ridici la înălţimea chemării pe care o simţi. Şi cred că asta se poate căuta şi pur şi simplu ţin minte că, în cazul meu, am dedicat multe dimineţi în care mă plimbam singur şi mă gândeam „Ok, pentru ce aş vrea să îmi dedic următorii 10 ani din viaţă? Sau ce e ceva suficient de mare pentru care mi-aş dedica 25 de ani din viaţă? Şi dacă nu e ceva pentru care să zic „Da mă, pentru asta chiar mi-aş dedica 25 de ani din viaţă, sau 50 de ani din viaţă”, atunci nu e aia.

(RC)(00:41:44) Interesant. Modalitatea mea a fost cumva să zic că primii 10 ani sunt să aflu ce vreau să fac în următorii 40. Şi în primii 10 ani am schimbat enorm de multe lucruri, am încercat enorm de multe lucruri şi am greşit foarte mult. Îmi este foarte greu să-mi dau seama cu adevărat ce vreau, până când nu îl fac, sau nu îl văd în faţă, sau nu îl simt cumva în muşchi. Şi metoda mea a fost pur şi simplu să încerc, n-am putut să am încredere în tâmpeniile care mi-au trecut prin cap până când nu am încercat. 

(ŞI)(00:42:29) Eu am început să colectez idei pentru care mi-aş dedica 50 de ani din viaţă. 

(RC)(00:42:37) Aha. 

(ŞI)(00:42:39) Eu cred că o să traiesc 300 de ani. 

(RC)(00:42:42) Sunt pastile şi pentru genul ăsta de credinţe. 

(ŞI)(00:42:45) Da. Aşa că am zis „Ok, dacă o să traiesc aşa mult, am treabă, un prieten mi-a zis că mă cred prea important pentru planeta asta, că vreau să trăiesc aşa mult. Înseamnă că pot să am mai multe proiecte mai mari. Şi am început să mă gândesc „Ok, cam care-s genul de proiecte pentru care aş fi mulţumit să dedic 50 de ani din viaţă să le împlinesc? 

(RC)(00:43:20) Cumva ai luat presiunea de pe faptul că ai avea un singur lucru mare pe care să-l îndeplineşti în viaţă.

(ŞI)(00:43:25) Da, că nu trebuie să stau să zic „Ok, de-acuma o să fie unul singur şi de-acuma this is it.” Nu. Şi cred că cei de generaţia noastră au şanse să trăiască un pic mai mult. Poate nu ştiu, s-ar putea 300 de ani să fie mult, s-ar putea să fie realist, dar da, mă gândesc, dacă totuşi e posibil, majoritatea oamenilor pe care îi ştiu eu au fost destul de conştienţi când au vrut să părăsească planeta. Chiar dacă a părut un accident, chiar dacă a părut că au murit de boală, cumva oamenii şi-au ales momentul. Şi cam toţi facem asta. Dacă suntem sinceri cu noi, şi întrebi pe oricine „cam când ai vrea să pleci?” o să iţi spună, şi nu o să-ţi spună cu niciun fel de tragedie. Dacă întrebi orice prieten o să-ţi zică. Şi atunci m-am gândit, de ce să nu aleg, dacă tot e ceva ce aleg eu, de ce să nu-mi aleg ceva care să-mi placă? Şi aşa am ajuns la 300. 

(RC)(00:44:39) De ce nu 500?

(ŞI)(00:44:42) Păi, poate mai încolo o să mai negociem, dar acuma… am zis că… Ştiu oameni mai nebuni, care vor 700.

(RC)(00:44:53) Ai vrut să fii rezonabil.

(ŞI)(00:44:55) Da, pur şi simplu m-am gândit că 300 e aşa, o cifră care-mi place. 

(RC)(00:45:00) Da, interesantă strategia ta, aş traduce-o prin faptul că… Şi cred că mulţi au problema asta, să-şi găsească cumva, să-şi aleagă o viziune, o misiune pe 30, 40, 50 de ani. Este faptul că este una singură şi cumva văd „ok, dacă o aleg e cam singurul lucru pe care pot să-l fac în viaţă”. Şi nu spun că asta ar fi rău, că de multe ori să ai un singur lucru pe care să poţi să-l faci te focalizează atât de mult încât poţi să performezi extraordinar. Problema este că strategia asta nu te ajută la alegere pentru că pune foarte multă presiune pe tine să nu cumva să greseşti. Dacă nu asta e viziunea potrivită? Dacă asta e de fapt imposibil de creat? Dacă muncesc 20 de ani pentru asta şi îmi dau seama că nu era de fapt ceea ce voiam? Cum se întâmplă cu mulţi oameni pe care i-am cunoscut, care au dat la Medicină, datorită părinţilor, datorită presiunii societăţii. Au făcut şcoala de Medicină, apoi au făcut rezidenţiatul, şi apoi au ajuns doctori, şi asta a durat 10-12 ani, şi şi-au dat seama, când au terminat toată povestea asta, că n-au niciun pic de pasiune pentru a fi doctori, dar acuma ce să faci? Ai băgat 12 ani în asta, rămâi aici. E destul de sensibilă alegerea asta, şi cred că, chiar dacă este adevărată chiar dacă nu, cui îi pasă? Dacă ţi-ai ales că vrei să trăieşti 300 de ani, îţi laşi creierul să devină mai confortabil în a face alegerea.

(ŞI) (00:46:45) Hai să vedem ce-i adevărat despre disciplină. Ne-am uitat la mituri, ne-am uitat la cum abordează antreprenorii disciplina, ne-am uitat la imaginea de ansamblu sau de unde vine disciplina, din lucrurile mici, vine din disciplina legată de o viziune mai mare. Hai să vedem ce alte facts, să spunem aşa, sunt adevărate despre disciplină.

(RC) (47:17) Credinţa mea este că disciplina este cel mai corect predictor pentru succes, în viaţă şi în business, şi un alt fact este că oricine poate să-şi antreneze disciplina, n-ai nevoie de anumite gene. Pur şi simplu ai nevoie să începi cu lucruri mici, e cea mai bună asemănare, sportul, sala, cu disciplina. Începi cu greutăţi pe care poţi să le duci, după care le creşti, după care le creşti, după care le creşti. Niciodată durerea de la sală nu va fi mai mică, dacă continui să evoluezi.Pentru că durerea pe care acum o simţi să ridici 10 kile o vei simţi peste 2 ani să ridici 50 de kilograme. Este exact aceeaşi durere. Problema, însă, pe care o ridici, este mult mai mare. Şi asta, nu, cred că se schimbă cumva, oamenii merg pe visul ăsta nebun că va fi un moment în care totul va fi bine. Şi în care nu vor mai fi probleme. Ăsta mi se pare cel mai distructiv vis al oamenilor. Pentru că nu are cum să se îndeplinească şi tot alergi după el şi îţi face viaţa şi mai amară, şi mai amară, şi mai amară. Şi atunci ideea este că durerea va fi la fel. Numai că problemele pe care le vei rezolva şi acuma vei aplica o anumită durere să te trezeşti la ora 5 dimineaţa, să zicem…

(ŞI)(00:48:56) Stai un pic, că simt nevoia să ne oprim un pic aici, legat de fantezia asta că la un moment dat o să fie plăcere fără durere. Simt nevoia să subliniez că nu vrei chestia asta. Nu vrei plăcere fără durere. O viaţă de plăcere fără durere nu merită trăită. Pur şi simplu natura nu funcţionează aşa. Un animal care are doar plăcere, fără durere, la care îi dai numai de mâncare, şi nu are prădători, nu o să ajungă bine. O să ajungă obez, o să dezvolte boli, nu o să mai fie o antilopă fit şi slăbuţă şi suplă şi care poate să alerge super rapid, şi frumoasă. O să fie o antilopă grasă şi bolnavă. Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru oameni. Când ai plăcere fără durere, nu mai creşti. Pur şi simplu, creşterea noastră vine exact la limita dintre suport şi challenge. Exact cum se întâmplă creşterea la sală. Îţi şi place, te şi doare. Dar dacă doar îţi place, nu ştiu, te duci şi tu la sală ca să ai de unde veni, nu o să se întâmple nimic, nu o să crească nimic. Dacă tragi prea tare, dacă doare prea mult, atunci organismul intră în catabolism şi se duce pe apa sâmbetei tot. Nu reuşeşti să construieşti. Dar dacă ai plăcere şi durere la sală suficient, la limită, şi sunt egale, atunci creşti. La fel se întâmplă în business, cu provocările pe care le au antreprenorii, la fel se întâmplă cu copiii, şi la fel se întâmplă şi în sport. 

(RC)(00:50:55) Da. Ai nevoie de ambele. Să vrei doar o extremă – vei avea o viaţă de rahat. Din păcate însă, se aleargă foarte mult după ideea asta. O văd în antreprenori care îmi zic „Gata, când eu o să deleg business-ul ăsta, ce bine o să fie!” Nu, n-o să fie deloc. Problemele pe care le ai acum o să fie înlocuite de altele la fel de mari. Nu vrei viaţa aia, pe care ţi-o imaginezi tu că va fi perfectă. Mi-am luat un an sabatic, tocmai să văd asta. A fost groaznic. Mi-am găsit cu totul alte probleme, şi n-am vrut problemele alea. Cred că, cumva, este şi aici o disciplină, disciplina de a-ţi alege problemele. Pentru că oricum trebuie să fie la un moment dat (ţie îţi place foarte mult asta), trebuie să fie un echilibru, nu? Şi dacă trebuie să fie un echilibru, măcar alege-ţi tu problemele. Nu lăsa viaţa, businessul şi alte lucruri să-ţi dicteze care ar trebui să fie problemele. Oamenii fericiţi cred că pur şi simplu şi-au ales problemele care îi împlinesc să lucreze la rezolvarea lor. Şi, atunci când se termină alea, nu se opresc. De asta mi se pare groaznic pentru oamenii care ies la pensie de exemplu, se duc în câţiva ani, mulţi dintre ei, care nu-şi găsesc alte probleme de rezolvat, nu mai au probleme de rezolvat. Nu e o viaţă frumoasă. Deci un alt fact, ăsta îl spuneam, despre faptul că disciplina ţi-e dată sau e cumva genetică, sau e cumva de la natură. Poţi să fi avut noroc de parinţi buni sau de context bun unde ai crescut, unde să ţi se fi antrenat disciplina de mic. Dar nu-i niciodată prea târziu, poţi să ţi-o antrenezi oricând. Şi, la fel, trebuie să începi cu greutăţi pe care poţi să le duci. Pentru că pe prea mulţi îi ia valul, şi zic „Gata! De mâine, mă trezesc la 5, fac o oră de sport, citesc o carte, fac un duş rece…

(ŞI)(00:53:15) Yeah, right! 

(RC)(00:53:15) … îmi planific ziua, fac pe dracu în 4.” Stai bre aşa, că tu deocamdată te trezeşti la 9. Începi măcar să te trezeşti la 8. Şi după aia te trezeşti la 7, şi după aia te trezeşti la 6, şi fiecare din victoriile astea îţi creşte muşchiul ăla numit disciplină. Şi asta cred că trebuie să înţeleagă oamenii, de aia eu recomand şi zic „ok, cum îţi antrenezi disciplina?” Păi începe cu trezitul mai de dimineaţă, duşurile reci şi exerciţiile de forţă. Cumva sunt lucruri care sunt 100% în controlul tău dar le şi vezi beneficiul destul de repede în a accepta durerea aia. Nu-ţi place că te trezeşti la 5, dar după ce te-ai trezit, dacă faci un lucru bun pentru tine, dacă ţi-ai ales să faci un lucru bun pentru tine, aia îi aduce satisfacţii. Şi tot aşa. Iar apoi ai să ai abilitatea să faci lucruri din ce în ce mai dureroase, dar în acelaşi timp care îţi aduc beneficii şi mai mari pe termen lung. Dacă e să ne uităm puţin la vieţile oamenilor de succes, cei care au reuşit lucruri remarcabile în viaţă, vedem că toţi au avut disciplina să stea într-un context unde majoritatea ar fi fugit. Dar ideea este că pe oamenii ăştia i-a prins problema aia atât de mare, cumva au avut norocul să aibă şi disciplina la nivelul ăla astfel încât să rămână acolo. 

(ŞI)(00:54:56) Einstein avea o vorbă (sau îi e atribuită lui) că, zicea, „nu sunt neapărat mai deştept decât ceilalţi oameni, pur şi simplu stau mai mult cu problema decât ceilalţi oameni. “

(RC)(00:55:05)Asta-i vorba care mie mi-a marcat viaţa. Probabil e citatul care mi-a schimbat cel mai mult viaţa, dintre toate. Nu ştiu, de acum 12, 13 ani cred. Cumva oamenii au impresia că dacă eşti deştept, dacă eşti bun la ceva, odată ce te apuci de el, lucrurile încep să facă sens. Ideea este că eu mă simt dobitoc de cel puţin 10 ori pe zi. Mă simt incapabil. 

(ŞI)(00:55:42) Ştii vorba aia cu „fiecare se simte aşa cum este”? 

(RC)(00:55:45) Mulţumesc.

(ŞI)(00:55:46) Asta îmi vine să spun, ştii, când îmi spune cineva „mă simt prost”. Fiecare se simte aşa cum este. 

(RC)(00:55:54) Şi ideea e că… cum să zic, încerc să fac sens la o anumită problemă, sau încerc să-i găsesc o soluţie la o anumită problemă sau încerc să organizez un haos, care pur şi simplu nu-mi dă, mă uit la el şi îmi zic „nu o să pot niciodată să înţeleg ce este aici”. Sau „nu o să pot să găsesc niciodată o soluţie la problema asta”. Şi de fiecare dată, dar de fiecare dată când sunt în situaţia aia, îmi apare citatul ăsta în cap. Şi ştiu că tot ce am de făcut este să stau cu problema. Nu trebuie să fiu mai deştept. Nu ţine de ce am. Ţine doar de disciplina mea de a sta în problemă. 

(ŞI)(00:56:39) Da, şi de a nu fugi de durere.

(RC)(00:56:40) Da, exact, de fiecare dată ajung la soluţie. Dar câteodată, durerea durează 2-3 zile. Şi câteodată durează ani. Dar citatul ăsta m-a menţinut pe drum de fiecare dată când am învăţat ceva nou, şi am învăţat destule, cred. Când am încercat să fac sens în marketing, când am încercat să fac sens în copywriting, în a scrie texte care vând cu adevărat, când am încercat să fac sens în management, în managementul echipelor, în care e cel mai bun proces pentru o întâlnire zilnică, pentru o întâlnire trimestrială, pentru procese, pentru proceduri, când am încercat să învăţ ce înseamnă să faci sport bine, sau să ridici greutăţi mari fără să-ţi distrugi coloana şi alte nebunii. Când am încercat să învăţ programare, când am învăţat programare, deşi nu aveam niciun motiv să învăţ, dar în fine… Când am făcut toate lucrurile astea, constant m-am simţit incapabil. Pentru că, cumva, învăţarea este un dans între claritate şi sentimentul ăsta că eşti incapabil. Ai claritate, prinzi un fir de care poţi să te legi, tragi de el şi zici „gata acuma totul face sens şi totodată nu mai face absolut nimic sens.” Şi iaraşi te simţi incapabil să găseşti soluţia, nu să găseşti sensul la problema asta. Şi continui să stai în durere, şi iarăşi prinzi un fir. Şi iarăşi tragi de el, şi din nou te simţi incapabil. Cumva, dacă accepţi că ăsta-i normalul, nu numai că ajunge să nu te deranjeze, ajunge să-ţi placă dansul ăsta. Pentru că devine predictibil. Ştii că tragi acuma de aţa asta a clarităţii, dar ştii că urmează în curând un moment în care o să te simţi incapabil. Dar la fel de bine ştii că va trece şi ăla. Ştii vorba aia, cred că e de undeva dintr-un text religios dar nu mai sunt sigur.

(ŞI) Dacă-i dintr-un text religios sigur o ştiu atunci.

(RC) Care e sintagma, care e propoziţia pe care poţi s-o spui şi care să facă un om trist, să-l facă fericit, şi un om fericit, să-l facă trist (aceeaşi sintagmă)? Şi sintagma era „şi asta va trece”. Şi, cumva, e o sintagmă foarte sănătoasă. Pentru că, atunci când ai claritate, crede-mă, şi asta va trece. Şi atunci când eşti confuz şi simţi că nu poţi să faci sens la problemele pe care le ai, crede-mă că şi asta va trece. Ideea este: rămâi acolo sau nu? Sau îţi găseşti alte probleme? Pentru că problemele de care fugi nu se rezolvă. Şi, cumva, disciplina, de asta consider că este cel mai bun predictor pentru succes. Pentru că nu poţi să ai succes decât dacă tu creşti, şi creşti al dracului de rapid, şi foarte accelerat. Dar, ca să ai succes şi să creşti rapid, ai nevoie să treci într-una între competenţă şi incompetenţă. Între claritate şi lipsă de claritate. Să faci acest ping pong constant. 

(ŞI)(00:59:55) Să fie ok să fii prost. 

(RC)(00:59:56) Exact. E naşpa dacă rămâi prost. Dar să fii prost din când în când e perfect normal. 

(ŞI)(01:00:08) M-ai salvat. Deja mă simt mult mai bine. 

(RC)(01:00:14) Ăsta-i secretul. Dar faptul că ştii că se întâmplă… mai ai nevoie şi de disciplina de a suporta durerea. Eu am scris mai multe fundamente despre disciplină. Şi primeam întrebări de genul „dar cine e atât de nebun încât să vrea sa stea în durere? De ce să vrei să stai în durere?” Pentru beneficiul ăla mult mai mare, pe care n-ai putea să-l câştigi dacă încerci să eviţi durerea aia. Pentru că cel mai bun răspuns la întrebarea asta este pentru femeile care au copii. Cine dracu te-a pus să stai în durerea aia? Cu siguranţă n-a fost plăcut să dai naştere. Dar ai avut beneficiul ăla pe termen lung. Pe care unii îl consideră beneficiu. 

(ŞI)(01:01:09) Hai să mergem înspre nişte concluzii şi o abordare mai procedurală. Cum ar construi cineva disciplina din punctul tău de vedere? După care o să spun şi eu cum as face eu dacă ar trebui să construiesc disciplina dacă ar fi să coach-uiesc pe cineva, deşi sunt foarte slab la chestia asta. Cum ai face tu? Cum ai spune tu cuiva să construiască disciplina? De exemplu unui antreprenor?

(RC)(01:01:38) În primul rând eu probabil aş fi cel mai prost coach din multe ţări. 

(ŞI)(01:01:45) Nu doar din una. 

(RC)(01:01:47) Nu, n-am răbdare, nu pot să-ţi ascult toate bullshiturile ca să ajungi tu la concluziile tale. Şi dacă la mine vii să ma întrebi chestii de genul „cum fac să mă trezesc la ora 5 când îmi doresc, sau la ora 4 sau cum fac să fac duş rece, pur şi simplu îţi spun „pune-ţi telefonul. Când sună, trezeşte-te!” Gata. N-am prea multe sfaturi acolo. Şi asta pentru că eu am făcut-o cu mine foarte mult timp. Eram cumva ahtiat de tehnici. Orice voiam să fac. Voiam să mă trezesc la 5, ok, hai să găsesc care-i tehnica. Ştiu că îmi face bine expunerea la rece, atunci hai să văd care-i tehnica să ajung unde trebuie. Am un obicei, nu ştiu, să merg la sală, atunci hai să văd care-i tehnica să ajung acolo. Sau vreau să nu mai iert greşelile angajaţilor, hai să văd care e tehnica prin care eu pot să fac aia. La un moment dat, asta acum câţiva ani, am pus stop la toate bullshiturile astea. Pentru că mi-am dat seama că pentru mine erau bullshituri. Erau modalităţi de a scăpa. Puteam să dau vina pe tehnică, nu pe mine. Pentru mine research-ul pe tehnici ma făcea de fapt să amân şi să nu fac ceea ce ar trebui să fac. De multe ori că nu-mi găsisem tehnica perfectă de sport, n-am făcut sport ani de zile. Sau că nu mi-am găsit reţeta perfectă de nutriţie, atunci n-am mai ţinut cont de nimic. 

(ŞI)(01:03:19) Da. E modalitatea preferată a oamenilor să amâne ce trebuie să înţeleagă prima dată. 

(RC)(01:03:25) Exact. Şi atunci, pentru mine, e o chestie de a fi neînduplecat cu mine. De a nu fi prietenul meu. Nu cred că am nevoie ca eu să fiu prietenul meu. Am nevoie ca eu să fiu cel care îmi zice „Stop. Bullshituri. Doar fă-o, e o chestie simplă.” Trebuie să te trezeşti când sună telefonul, trebuie să îţi dedici 15 minute pentru a seta prioritatea zilei, trebuie să ai 3 zile la fiecare trimestru unde să planifici următorul trimestru. Nu există bullshituri şi alte lucruri. Dar un lucru din care am tras foarte mult şi care m-a ajutat enorm de mult a fost meditaţia. Şi nu neapărat meditaţia în sine, că nu meditaţia m-a ajutat la disciplină. Ci un concept din meditaţie. Ştii că am fost de câteva ori în China, tocmai cu scopul ăsta. Şi un lucru pe care l-am învăţat în meditaţie a fost controlul, cumva, al dialogului interior. Care de fapt nu e deloc un control. Este pur şi simplu să nu-l asculţi. Oricum nu poţi să-l opreşti. Măcar nu-l asculta. Şi asta a fost, probabil, cea mai importantă lecţie pentru mine. Pentru că sunt un foarte bun negociator. Şi cred că toată lumea este un negociator extraordinar cu privire la propriile bullshituri. Vrei să găseşti nişte motive foarte bune pentru care nu e ok să te trezeşti azi la ora 5? Stai să vezi ce scoate creierul. Negociază din tine tot ce vrei. Vrei să găseşti o motivaţie foarte bună să nu urmăreşti toţi paşii de recrutare, sau să nu dai un om afară, sau să nu delegi aşa cum trebuie? De fiecare dată creierul îţi va găsi excepţii la excepţii la excepţii. Şi atunci mi-am dat seama că creierul este un bullshitter foarte performant. Te poate convinge de orice pe tine personal. Numai că am luat chestia asta din meditaţie şi am folosit-o când vine vorba de disciplină, şi anume de fiecare dată când simt că începe o negociere cu mine, nu mai ascult. Mi-a luat ceva să o antrenez, dar m-a ajutat enorm de mult. Pur şi simplu nu mai ascult. Mă ridic şi fac. Dacă ştiu că am spus că la ora X vreau să spăl vasele (am luat un exemplu idiot, dar ăsta mi-a venit), cu 1-2 minute înainte creierul începe să găsească alternative, să găsească modalităţi de a evita, să găsească scuze, să găsească tot felul de lucruri, pentru că se aşteaptă la o durere. Numai că, în momentul ăla, nu mai ascult, mă ridic şi mă apuc şi fac. Şi a fost probabil cea mai puternică abilitate pe care am reuşit să o învăţ cu privire la disciplină. Să nu îmi mai ascult, să nu mai dau atenţie dialogului interior. Am decis cu mult timp înainte că ăla era un lucru bun pentru mine să-l fac. Nu mai am nevoie să mai renegociez lucrul ăla. Şi mi-am dat voie să renegociez lucrurile astea, dar nu atunci când aveam să le fac, ci într-un moment de echilibru. Într-un moment în care nici nu urma durerea, nici nu fusese plăcere cu mult prea aproape de mine în momentul ăla. Eram într-un loc de echilibru, nici cu durere, nici cu plăcere faţă de lucrul respectiv. Acolo puteam să renegociez cu mine, să aleg o altă cale. Dar nu când apărea durerea. Şi cred că bullshitter-ului ăsta şef pe care-l avem la noi la mansardă îi dăm prea multă atenţie şi prea multă importanţă cu privire la ce scoate din el. 

(ŞI)(01:07:31) Abordarea mea e la celălalt pol. Eu cred că vreau să fiu prietenul meu, şi eu aş porni în felul următor. Aş porni o dată de la a identifica unde am deja disciplină, cum ţi-am spus mai devreme. A nu se confunda cu a căuta plăcerea. Dacă am disciplina să beau bere în fiecare seară, aia nu se pune. Nu aia am vrut să spun. E unde am disciplina să imbraţişez plăcere şi durere în egală măsură. Pentru că la sală asta fac. Atunci când fac ceva lucrativ, am şi plăcere şi durere in egală măsură, şi unde am deja disciplina să fac asta? Şi aş începe de acolo. M-aş uita unde fac deja asta. Pentru că în momentul în care faci deja asta, acolo ai şi cel mai vast orizont de timp, cel mai larg orizont de timp. Pentru că acolo, când îmbrăţişăm plăcerea şi durerea în egală măsură, ne folosim cortexul prefrontal, ne folosim cea mai avansată parte din creier, şi aia ne ajută să gândim pe termen lung, faţă de alte părţi din creier, mai instinctuale, în care trebuie să gândeşti acuma, să scapi de pericol imediat. Şi de acolo poţi să gândeşti pe termen lung care-i obiectivul ăla pe 10 ani, pentru care ai vrea să ai disciplina să-l faci. Ai vrea să ai disciplina să te-ndrepţi cu câte-un grad, cu câte-un pas în fiecare zi, să ajungi acolo şi să continui să faci lucrurile alea în care ai deja disciplină, să-ţi stabileşti un obiectiv care e mai mult sau mai puţin în direcţia respectivă, pentru că pe acolo curge deja energia în viaţa ta. Pur şi simplu uită-te pe unde curge deja energia, pentru că eu cred că este deja acolo. Nu vorbim despre scurtături. Sunt excluse scurtăturile, pentru că disciplina nu este despre scurtături, este despre să mergi pe calea aia care e grea şi pe care nu există scurtături. Dar fiecare dintre noi are un loc în care e ok să meargă pe calea fără scurtături. De obicei vrem să mergem pe scurtături, când nu e în valorile noastre, nu e despre noi acel lucru, şi atunci ne gândim „Ok, cum pot să scurtez, cum pot să fac mai repede asta?” Deci eu de acolo aş porni, de la a ne uita unde avem deja disciplina, şi apoi care-i acel lucru pentru care mi-aş dedica 10, 20, 50 de ani din viaţă, să-l fac să se întâmple. 

(RC)(01:10:39) Două abordări, eu ştiu cum funcţionează a mea, tu ştii cum funcţionează a ta, şi cred că fiecare…

(ŞI)(01:10:47)… are datoria să şi-o găsească pe a lui.

(RC)(01:10:48) Să şi-o găsească pe a lui sau să încerce ambele abordări, să vadă care i se potriveşte şi care-i dă mai multe rezultate, că până la urmă despre asta e. Cum ajungi acolo? Mai puţin important. Important e să ajungi acolo. Să ajungi acolo, să poţi să faci lucrurile respective, lucrurile alea importante, mici, mai dureroase câteodată, să le faci consecvent, având încrederea şi ştiind că chiar dacă nu vei vedea rezultat peste o săptămână, peste două, peste trei, poate peste un an, îl vei vedea peste 10, îl vei vedea peste 20, îl vei vedea peste 30. Şi, sincer, mi-aş dori să ajungem să trăim într-o societate care se bucură de plăcerea libertăţii. Dar care libertate vine din durerea disciplinei. Pentru că am avea oameni mult mai respectuoşi, am avea oameni care ar aprecia mult mai mult ce au. E foarte greu să apreciezi ce ai când n-ai avut niciun challenge, nicio durere ca să-l ai. Şi cred că overall am avea o societate mai bună, am avea o societate pe care te-ai putea baza. Şi cumva am văzut şi multe din lucrurile care s-au întâmplat cu pandemia. Eu nu ştiu, şi de fapt nimeni nu prea ştie ce este: este adevărat, nu este adevărat, este un bullshit, nu este un bullshit, şi aşa mai departe. Dar regula sănătoasă este ca, atunci când nu ştii, în primul rând să accepţi că nu ştii. Iar al doilea lucru este să respecţi regulile care sunt puse în societate pentru a preveni cel mai sumbru scenariu. Da, este foarte adevărat că ar putea să fie altceva. Că ar putea să fie un bullshit totul. Dar în acelaşi timp există o şansă să nu fie. Numai că ceea ce văd că sunt anumite state, anumite ţări, care nu au avut nevoie, de exemplu, să declare stare de urgenţă. Pur şi simplu au fost nişte sugestii date de stat despre cum ar trebui să se comporte oamenii, şi oamenii au luat măsuri şi chiar s-au comportat. Dar asta înseamnă să poţi să te bazezi pe disciplina celorlalţi, pe predictibilitatea celorlalţi şi să treci mai uşor prin anumite lucruri, pentru că ştii că dacă tu faci asta, şi ceilalţi o vor face. Nu ai nevoie tu să faci pe poliţistul, şi nu ai nevoie nici să-ţi pui întrebări „Băi, dar dacă ăla nu face nu ştiu cum?” Şi genul asta de predictibilitate ne permite să mergem pe stradă. Nimeni nu s-ar urca într-o cutie de metal să meargă cu 120 la oră dacă nu ar avea predictibilitatea faptului că ăluia din contrasens n-o să îi vină la un moment dat pur şi simplu să se bage pe banda ta cu 5 secunde înainte. Şi este foarte periculos pentru noi ca societate să nu antrenăm disciplina. Nu ştiu cum vezi tu lucrurile, dar văd că cumva s-a trecut dintr-o extremă, acuma suntem în cealaltă extremă, în care se caută cât mai mult plăcerea imediată şi evităm durerea în orice alte modalităţi. Oamenii de acum nici măcar nu se mai plictisesc. Pentru că dacă au două secunde de plictiseală scot telefonul din buzunar şi se uită pe Facebook. Şi e şi aia o disciplină, să stai în plictiseala aia. E o disciplină care te ajută, şi creierul are nevoie să se plictisească, nu doar să fie bombardat constant cu stimuli. Şi cred că antreprenorii au un cuvânt foarte mare de spus aici. Pentru că sunt lideri şi dictează cumva tonul. Şi de asta cred că începe de la ei disciplina. Cel mai groaznic este să ai şefi fără disciplină. 

(ŞI)(01:15:23) Da, să ai un şef care nu are disciplină. Pentru că, măcar la un şef care e naşpa, şi e super autoritar, măcar ştii ce se poate şi ce nu se poate cu el, care sunt regulile, şi te obişnuieşti. Dar un şef care nu are disciplină, când e una caldă, când e una rece, nu ştii la ce să te aştepţi. E ca şi cum ai fi la duş şi ţi-ar veni apa când caldă, când rece, mai bine pui pe rece şi ştii o treabă. 

(RC)(01:16:00) Da, exact, foarte bună metafora. Pentru că e mult mai plăcut ori duşul cald ori duşul rece. Ăla groaznic este ăla când cald, când rece şi tu să nu poţi să îl controlezi de fapt când e cald şi când e rece. Până la urmă pe asta se baza picătura chinezească, nu? Pe lipsa de predictibilitate a unei simple picături de apă. 

(ŞI)(01:16:27) Răzvan, mulţumesc pentru discuţie, pentru insight-uri şi pentru contraziceri, şi să ne auzim cu bine! 

(RC)(01:16:39) Mulţumesc că aţi urmărit acest episod din TBF Show. Vreau să îi mulţumesc lui Ştefan pentru timp, pentru prietenie, şi pentru disciplina de care dă dovadă să lase în urma lui o ţară şi o lume mai bună. Dacă vrei să fii anunţat de fiecare dată când lansăm un nou episod din TBF Show, intră pe tbf.ro şi ai grijă să te abonezi. Până data viitoare, îţi urez mult succes şi, normal, rămâi nerezonabil!

TBF
Copy link
Powered by Social Snap