TBF

Episodul #18

E

În acest episod am o invitată foarte dragă mie, și anume Anca Munteanu. Anca a fost o antreprenoare de foarte mare succes în industria construcțiilor și a fost unul dintre primii investitori în 40q, softul de management pe care l-am creat în urmă cu 4 ani pentru a face implementarea sistemului de management TBF simplă și inevitabilă.

Asculta episodul pe: Apple Podcasts, Spotify, Google Podcasts, Stitcher

În urmă cu 3 ani, viața ei s-a întors pe dos, odată cu venirea pe lume a unui copil frumos, dar neprevăzut în plan. Mai mult, s-a hotărât să părăsească industria în care a performat timp de 15 ani și să intre într-o industrie total nouă.

Vom vorbi despre cum jonglezi cu schimbările drastice de carieră și stilul de viată, despre asemănările uimitoare dintre creșterea copiilor și management sau business, despre ieșirea corectă din parteneriatele toxice și când este bine să accepți să pierzi bani doar pentru a câștiga libertate, despre stresul nișării unui business nou și despre motivul pentru care ceilalți încearcă să te convingă că nu este o idee bună, și vom discuta mult despre lecții de viaţă, consecvență, eșecuri și succese.

Anca îmi este o prietenă dragă, care a trecut prin enorm de multe provocări în viaţă și care, cumva, tot reușește să iasă bine. Cred că această conversație poate servi ca inspirație pentru foarte mulți antreprenori.

Transcript

(00:01:55) Pentru mine ultimii 5 ani au însemnat întoarcerea lucrurilor din viața mea pe dos. Din fericire valorile mele sunt aceleași. Sunt mulţi oameni care și le resetează periodic în funcţie de ce se întâmplă în viața lor. Cumva nu că nu sunt negociabile, dar se pare că trăiesc în ele și tot ce mi se întâmplă vine să reuşesc să le împlinesc, cumva să reuşesc să trăiesc în ele în continuare. Și s-au întors lucrurile pe dos pentru că am primit trei noi provocări. Prima și cea mai importantă pentru mine, provocarea de a fi mamă. Și pe tot restul vieţii mele asta este provocarea care a schimbat viziunea pentru tot restul vieţii mele și care a venit neanunțat, neaşteptat, dat fiind că nu considera nimeni, medical vorbind, că se poate întâmpla. Și s-a întâmplat o minune și a venit pe lume Albert și mi-a schimbat absolut tot, mai puţin modul de a vedea viața și felul în care doresc să o trăiesc. Adică sunt conştientă de faptul că are nevoie de mult suport și iubire necondiţionată din partea mea. Dar cumva mă aşteptam, îmi închipuiam la moment dat că dacă voi fi vreodată mamă voi vedea lucrurile diferit de cum zic cei din jur, mă voi linişti, voi trăi mai mult rolul de mamă și femeie. Ei, la mine lucrurile astea nu s-au întâmplat, adică trăiesc în rolul de mamă, dar o mamă… cumva sunt mama lui Albert dar sunt același om care își dorește aceleași lucruri. Nu ştiu dacă sunt clară…

Adică sunt conştientă de faptul că îl am în grijă o vreme, încerc să fac tot posibilul să ajungă un om valoros care aduce plus valoare pe pământul ăsta, să nu fi venit degeaba sau dimpotrivă… Dar cam atât, pentru că acum încerc, conştientizez din ce în ce mai mult că pe măsură ce creşte că trebuie să îi fiu un model. De fapt nu lui, și femeilor din viața lui pe care le va include în viața lui, de la parteneră la asocieri sau…

Și este o presiune destul de mare dar îmi place, adică e cumva… eu am latura asta de… profesional eu am ales partea de pedagogie pe care nu am practicat-o foarte mult, dar cumva toată formarea mea în educâţie pe partea asta pedagogică mi-a rămas și face parte din mine și mă ajută mult în momentele astea pentru că o dată nu practic un ataşament, nu e copilul meu, nu gândesc așa, adică este fiul meu dar nu este al meu ca și posesivitate. Sunt conştientă că am oricum o destul de mare influență în primă parte a vieţii lui. Ulterior, dacă sădim bine, sper să-i fiu un model și cam atât. Cumva, revelaţie după revelaţie, pe partea asta din viața mea care în ultmîi doi ani m-a pus pe un hold, și fizic și ca și timp, nu am avut timp să mai lucrez sau am practicât diverse alte hobby-uri, tricotat, etcetera. Dar asta a fost cea mai mare provocare personal în ultimii 5 ani. Cumva în tot timpul acesta cealaltă provocare a mea și anume a renunţa la o asociere nu este valorile mele. A venit de la sine dar acum cu ce trebuie să mă descurc eu este, să spunem, cu asumarea renunțării, am un ego mare probabil, lucrez la asta, este foarte greu să accepţi pierderea și să trăieşti în ea, și pe parte financiară și pe parte de poziţie socială, de context în care activam profesional. Adică în momentul de față sunt undeva pe un deal în sibiel cu o grădină și cu animale în jur. Viața mea este foarte diferită de ce era înainte, nu zic că e mai bună este doar diferită, nu zic ca o să rămân aici, nu ştiu cât loc am să cresc aici. Na, și renunţarea la fostul meu meu business, business clădit o viață, în pierdere, și financiar și emoţional, pentru că era construit cu o persoană care mi-a fost foarte apropiată ani de zile, a fost iarăși un mare test pentru mine și este în continuare, recunosc. Nu am depăşit, nu am reuşit să mă desprind cu totul de acolo, iar pe tot fondul acesta, ideea mea de business venită la un pahar pe o plajă lângă Mălaga vrea să iasa la lumină, și nu zic că de obicei, cumva în felul meu nu o pot scoate la lumină, doar în formă ei perfectă. Asta e, nu ştiu, defectul sau.. asta este cu ce va trebui să umblu toată viața, perfecţionismul acesta, sau mai degraba este o valoare foarte importantă pentru mine și anume să nu renunţ la visul meu și să nu îl las alterat de teamă, de comoditate sau de alte provocări. Și ideea asta de business nu ştiu dacă e cazul și vrei să detaliem, dar este în continuare o oportunitate, este în continuare unică în felul ei, cel puţin atât cât am apucat eu să verific, si în continuare şochează foarte mulţi oameni din diverse medii din jur. De câte ori o povestesc, mulţi aderă imediat, adică ai hateri și loveri, să zic aşa, ai extreme ca reacţie și asta îmi place, este și primul meu business, a fost pe o nişă, iubesc business-urile pe nişa. Cam asta e povestea, cam asta e răsturnarea de situaţie. N-am spus de unde am plecat. 

(RC)(00:09:10) Deci pe scurt, în ultimii 5 ani, ai devenit mamă deși nu ştiai că se poate, a trebuit să ieşi dintr-o asociere în care a fost business-ul tău și viața ta timp de 15 ani, și nu poţi să renunţi și te-ai apucat să construieşti un alt business care într-o parte e dus cu pluta, în altă parte s-ar putea să fie genial pentru ce au nevoie oamenii acum. Și încerci să deal-uieşti cumva cu toate astea în același timp. 

(AM)(00:09:53) Da. Și na, o parte acum, maternitatea a adus la pachet și o relaţie de lungă durată, pe care trebuie să mi-o asum, și îmi doresc asta, dar iarăși, pentru mine este o provocare. Cumva am câteva mingi bune și mă joc cu ele și le scap și le ridic și le repar. Le mai schimb culoarea, ca să…

(RC)(00:10:22) Ca să nu te plictiseşti. 

(AM)(00:10:23) Da, să nu cumva să devină rutină, că aici este punctul meu slab, anume nu pot adera la rutină. Dar mereu spun că trebuie să fie și ca mine, pentru că picul ăla de violet pe un cer portocaliu sunt eu. Aşa sunt, mă bucur din tot sufletul și toată raţiunea mea că sunt aşa, și cumva câte un om ca mine schimbă lucrurile. Acum asta cu schimbatul lucrurilor necesită foarte multă energie. Eu nu am conştientizat, construind primul business, că i-am dedicat absolut toată viața mea, am făcut-o cu plăcere și cu drag, nu îmi pare rău. Am crescut mult o dată cu el dar am învăţat că ataşamentul este o greşeală. Și faţă de o persoană, chiar dacă e vorba de copilul tău, asta a fost lecţia. O ştiam, teoretic, am citit-o la atâţia psihologi, mari filosofi, dar nu m-am lovit de ea până când n-am trăit-o. Ruperea unei relaţii de ataşament profund chiar și cu propriul business este extraordinar de grea, mai ales când o faci în pierdere. În pierdere pe ego, pierdere financiară, schimbare de stil de viață. Ei, acolo, la provocarea asta sincer aş dori oricărui antreprenor, pentru că serveşte realinierii pe valori.

(RC)(00:11:55) O dată, cred că foarte mulţi antreprenori au un ataşament foarte negativ cu privire la business-ul lor. Să-ţi priveşti buiness-ul ca pe un copil, ca pe ceva fără de care nu poţi, ceva fără de care viața ta nu are sens, este o greşeală foarte mare. Pentru că atunci când priveşti orice din perspectiva asta, inclusiv copiii, inclusiv business-ul, te face să nu mai vezi opţiuni. Te face să nu poţi să mai iei decizii care să fie bune pe termen lung. Te face să nu mai iei riscuri. Din perspectiva mea asta se întâmplă cu părinţii care ajung să îşi ţină copiii acasă după 18 ani, sau oameni care se duc în cap cu businessul lor, dar și ei se duc în cap, doar pentru că nu pot să reununţe la ideea că genul ăla de business nu mai funcţionează sau nu se mai cere aşa ceva, nu aşa mai funcţionează lumea. Și vezi asta peste tot și cumva oamenii cred că nu ajung să facă diferenţa între a iubi ceva sau a ţine la ceva și a fi atât de ataşat de ceva. Nici eu nu ştiu exact cum să o pun în cuvinte, pentru că nu spun să nu-ţi iubeşti copilul. Spun tocmai pentru că îl iubeşti ar trebui să te dai la o parte. Și același lucru este cu business-ul. Tocmai pentru că iubeşti să faci lucrul ăla, sau iubeşti să aduci valoarea aia, ar trebui la un moment dat să te dai la o parte. Pentru că altfel nu poate să-și atingă potenţialul ăla pe care-l are. Sub controlul tău, creşte repede dar se blochează la un moment dat. Potenţialul mare pe care şi-l poate atinge este în momentul în care tu reuşeşti să te dai la o parte. Cel puţin, nu de tot dar din controlul ăla. La fel este și cu copiii. Copiii cresc repede până la un anumit nivel pentru că tu eşti acolo. Dar dacă continui să fii acolo după o anumită vârstă, vor ajunge nişte handicapaţi în societate. Și la fel este și cu business-ul. Creşte foarte repede cât tu eşti acolo și controlezi tot, dar va rămâne un business foarte mic și care nu ajută câți oameni ar putea să ajute, dacă continui să controlezi tot. La fel cum este cu copilul. Cred că business-ul și creșterea copiilor sunt foarte asemănătoare. Eu nu am copii însă văd….  câteodată vezi mai bine din exterior decât reuşeşti să le vezi din interior. Până la urmă asta e și puterea consultantului, ştii, atunci când vii din exterior și te duci într-un business, nu neapărat că trebuie să fii remarcabil ca experienţă în business de exemplu, ci pur și simplu că vii din exterior și nu eşti ataşat de toate problemele, nu mai ai acel ataşament, ajungi să vezi câteodată lucruri…. Atunci când le spui, oamenii vin și zic “Nu-mi vine să cred că n-am văzut asta timp de 5 ani. Eşti genial. Nu, nu eşti genial, dar tu nu ai avut ataşamentul pe care l-a avut persoana respectivă. Și probabil ca este cel mai greu lucru să găseşti să mergi pe sarmă asta, între să iubeşti ceea ce faci, sau să iubeşti copilul, sau să iubeşti sotul, sau aşa mai departe, și partea cealaltă de ataşament, trebuie să controlez tot, trebuie să fiu în control cu toate. Și e o sârmă foarte greu de păstrat. Dar cu exerciţiu cred că orice se poate. Cred că primul și primul lucru trebuie să conştientizezi, ştii, că până când te ajută și de unde te încurcă. Cumva mie îmi place că unul din lucrurile care mi se par foarte nocive este faptul că atunci când o femeie a devenit mamă, toată viața lor cumva devine despre copil sau despre copii. Și asta mi se pare că le fură identitatea. N-ar trebui să fie asta. Mi-a plăcut foarte mult când ai zis “nu mi s-au schimbat valorile, tot aceleași lucruri îmi doresc. Da, am un copil, da, îl iubesc, da, îl ajut, însă visurile mele sunt cele pe care le aveam. Ce vreau să realizez în viață, ce vreau să las în spate, nu s-a schimbat asta.” Și din păcate vedem asta foarte mult acum în societate. Oameni care aveau visuri, aveau misiuni… fie ei bărbaţi, fie femei. Aveau ceva ce voiau să lase în spate. Și a venit copilul și cumva totul a devenit despre copil. Dar stau şi mă uit în spate ce am învăţat eu de la mama și de la tata, n-a fost ce au vrut ei să mă înveţe. Au fost observându-i, au fost exemple. Au vrut să mă înveţe să nu fumez în timp ce ei fumau două pachete pe zi. N-a funcţionat. Au vrut să mă înveţe enorm de multe lucruri care ei nu erau acele lucruri. Și de fiecare dată au dat-o în bară. Ce-am învăţat însă, pe de altă parte, de la ei, a fost cine erau ei. Ce erau ei. Am învăţat nebunia lu’ maică-mea, carisma lu’ maică-mea de a-și face prieteni in 5 minute de vorba, de vorbit cu dracu’ ca semn de punctuaţie, ştii? Și ceilalţi s-o iubească pentru că folosea un astfel de limbaj, chiar dacă nu era deloc corect. Am învăţat de la tata răbdarea, mama fiind un caracter foarte carismatic dar și coleric în același timp. Am văzut la tata cât de uşor putea să lase ego-ul și si să o lase pe mama să se exteriorizeze și apoi să revină mama aia pe care o iubeam și eu și el. Și astea au fost lucrurile de valoare pe care le-am luat, nu ce au încercat ei să mă înveţe, nu prin ce au încercat ei să mă controleze. Mi-au trebuit, e adevărat, 30 de ani să îmi dau seama că alea erau și să reuşesc să sterg sau să uit sau să iert lucrurile care nu mi s-au părut corecte, sau lucrurile care mi-au provocat rani. Dar alea au fost cele mai valoroase lucruri pe care le-am luat de la ei, și probabil dacă își trăiau viața mai mult, și când zic să-și trăiască viața mai mult zic să nu fi trăit neapărat prin mine, ci prin visurile lor, aş fi învăţat și mai mult și ar fi fost exemple și mai bune pe lângă ce au fost. Dar cumva mama și tata m-au învăţat două lucruri total opuse care în timp am reuşit să le fac loc în mine. Să fii dus cu pluta dar în același timp să ai răbdare, ştii? Să vorbeşti foarte mult, să-ţi faci foarte uşor prieteni, să nu ştiu ce, dar în același timp să taci când trebuie să taci. Și prin asta părinţii mei erau opuşi și încă sunt opuşi, că nu au plecat nicăieri. Dar vorbeam, povesteam din copilăria mea. Și fără să-mi dau seama, cumva au rămas cu mine. Și cred că asta mi-aş dori pentru toţi părinţii. Mi-aş dori să continuie să-și urmeze visurile și să își lase copiii să îi vadă în timp ce ei își urmează visurile. Pentru că cred că asta-i cea mai puternică educaţie pe care poţi să o primeşti. Normal că ai nevoie să oferi timp, dar timpul și iubirea ar trebui să fie despre aia, nu despre a te controla eu cum ar trebui tu să-ţi trăieşti viața sau ce ar trebui să faci, sau neapărat să-ţi spun eu ce e bine, ce nu e bine. Ci doar să fiu acolo lângă tine când ai nevoie de suport emoţional. Cumva cred că părinţii sau mama sau tata, ce au nevoie să creeze cred că sunt două lucruri, din nou, vorbesc, ar trebui să mă luați ca un ceva mai puţin decât un amator în creşterea copiilor, da? Dar este o perspectivă exterioară care se poate lua ceva din ea sau nu. Ca părinte ai două responsabilităţi. Una, să fii un exemplu. Dar ce înseamnă să fii un exemplu? Să ai un vis, să ai obiective, să ai disciplina, să ai consecvența în a le realiza. Să-ţi arati și să-ţi explici, să explici atunci când eşti vulnerabil, când treci prin lucruri grele, să nu încerci să fii supererou. Pentru că apoi copiii ceea ce văd este “Eu n-o să pot să fiu niciodată aşa”. Pentru că nu ai arătat niciodată că ţi-a fost frică, că ţi-a fost greu și aşa mai departe. Cumva, să nu protejezi copiii, să-i lași să-ţi vadă viața în toată amploarea ei, nu doar partea frumoasa a vieţii. Și al doilea lucru este să poţi să creezi un loc unde oricât de mare ar fi greşeala pe care a făcut-o, oricât de mare ar fi esecul pe care l-a avut, să ştie ca poate să se intoarca, să nu fie judecat, și să fie iubit. Cred că dacă reuşeşti astea două, sunt probabil cele mai importante lucruri pe care poţi să le oferi. Iar restul nu prea contează. Că a luat 3 la matematică, că a luat 7, că are prieteni care ţie nu-ţi plac, că nu-ţi place de prietena lui, de prietenul lui, puţin contează. Astea sunt lucruri prin care toţi trecem. Cu toţii am avut prietene care au fost nişte idioate, cu toţii am avut prieteni care au fost nişte idioti. Avem nevoie să trecem prin ei. Avem nevoie să ni se frângă inima, avem nevoie să fim trădați de prieteni. Avem nevoie să facem toate lucrurile alea. Și cumva cred că asta e ceea ce nu fac părinţii. O dată, nu lasă să vadă partea aia din viața lor faţă de copii. Nu lasă să vadă “Băi, uite că m-a tradat ăla sau băi uite ca mi s-a întâmplat situaţia asta de care mi-e frică”. Cumva copiii să vadă că frica e normală, că sunt oameni care te tradeaza, sunt oameni care stau lângă tine, și să lași copilul să vadă viața în toată amploarea ei dar în același timp tu să rămâi focusat pe acel vis, pe acea viziune, pe acel obiectiv, pe acele lucruri care te împing și să lași copiii să le vadă. Iar partea cealaltă e un lucru pe care l-am primit extraordinar de la mama, și anume ştiam că pot să omor 5 oameni, că dacă mă întorc la mama, tot mama e. Și cumva am ştiut în mine lucrul ăsta, și asta a fost extrem de valoros, pentru că am plecat și m-am separat cumva de părinţi undeva pe la vreo 14 ani. Dar în același timp am plecat cu asta. Am plecat cu ideea asta, ştiind că orice greşeală fac, oricât de mare ar fi, oricât de distructivă ar fi acea greşeală, ştiu ca dacă mă întorc la mama… Eram conştient că nu mă poate ajuta, că nu-mi poate ea rezolva problemele. Că n-avea cu ce, n-avea de unde. Dar ştiam că acolo e un loc safe, unde pot să-mi primesc iubirea sau afecţiunea de care aveam nevoie, oricât de mare ar fi fost tâmpenia pe care aş fi făcut-o. Și lucrurile astea m-au ajutat enorm de mult, pentru că mi-au dat stimă de sine.

(AM)(00:25:07) Te ascult cu drag, revăd tabloul familiei comuniste româneşti, de români.

(RC)(00:25:15) Da. Cumva mă bucur că nu eşti acolo și că n-ai intrat în jocul ăla. Pentru că e foarte frumos să vii și să spui “Da, tot ce fac eu în viață este pentru copilul meu.” O, doamne cât de groaznic e să faci asta. 

(AM)(00:25:32) Da. Nu mulţi au beneficiat de… iarăși, revin, că a contat foarte mult formarea mea din liceul pedagogic. Bine, cu mult interes pe psihologia copilului, citeam, am rupt cărţile pe vremurile alea. Eram foarte curioasă să îmi explic ce simt. Ai mei au avut o relaţie foarte furtunoasă. Și a trebuit să îmi găsesc nişte ancore și bineînţeles că le-am găsit în afară, modele la fel, pentru parte din ceea ce sunt. Pentru altă parte, ca și tine, am de acolo. Dar eu am tipologia asta de freelancer, îmi caut răspunsuri singură. Și mi-am găsit, adică cumva nici nu mă aşteptam să practic o iubire posesivă vreodată în vreun fel de relaţie. Ei, m-am ferit pe partea de relaţii cu fiinţe, dar se pare că pe partea de business n-am conştientizat când am ajuns într-o relaţie dinasta posesivă de iubire faţă de business, ştii?

(RC)(00:26:43) Mhm. Dar sunt foarte asemănătoare, asta-i partea interesantă.

(AM)(00:26:46) Pur și simplu despre asta n-am citit. Nu m-am gândit că există. Pur și simplu la 20 și cât aveam 2 de ani, 23 de ani, aveam un vis, un anumit stil de viață, și m-am apucat de treabă. Și am ajuns acolo în 2 ani, 3 ani, iar după aceea am făcut micromanagement. După aceea pur și simplu am stat în calea dezvoltării lui. Pentru că dacă cineva la 25, 26 de ani… Gândeşte-te la nivelul anului 2004-2005 că nu aveam atâtea informaţii, sau nu ştiam unde să le căutăm. Pentru că ele existau.

(AM)(00:27:30) Dar în capitalismul nostru în forma în care era la vremea respectivă, cumva mi se părea normal să am o afacere și să mă ocup de ea, să ştiu tot ce se întâmplă în firmă, să sting fiecare incendiu, mă simţeam bine, aveam energia la vârsta respectivă, mă simţeam importantă. Am hrănit părţi din mine până au dat peste. Până au rămas cam tot ce se putea spune despre mine. Stau să mă uit în urmă, nu ştiu dacă oamenii cunoscuţi după vârsta de 20 și de ani până acum un an-doi ar putea spune altceva despre mine decât că sunt o femeie de afaceri sau cum s-ar referi la mine. Ca antreprenor, nu ştiu câți folosesc termenul ăsta, sau patroană, sau cum… înţelegi?

(RC)(00:28:24) Mhm. Da, da, da. 

(AM)(00:28:26) Ăsta era icon-ul meu. Adică eu, bine… era pentru că-l trăiam, da? Și de câte ori am încercat să ies din matca asta, nu m-am adaptat. Inclusiv să-mi practic din pasiuni, sau să creez noi relaţii, la alt nivel. Foarte greu. Și na, anii ăştia în care învăţ sunt dificili. Sunt grei pe partea emoţională pentru că sunt multe transformări pe care trebuie să le faci tu cu tine și nu în toate reuşesc, si în continuare mă port ca un şef în toate relaţiile mele. Și când intru pe orice uşă, în orice instituţie, la orice petrecere, din start văd că sunt privită aşa de oameni care nu mă cunosc. Este o chestie de energie pe care o transmit, de intimidare, nu pot să-mi dau seama. E văzută câteodată ca îngâmfare, câteodată ca… în toate felurile. Nu asta mă deranjează pe mine, dar e bine să o măsori ca să poţi să-ţi dai seama, să te corectezi un pic. Acuma să nu zic că mă voi transforma în femeia aia umilă şi… n-am cum. Dar bine, pot să rămân și aşa, adică… mie mi-e bine.

(RC)(00:29:49) Eu nu cred că-i despre asta. Eu cred că evoluţia vine din a cunoaşte și a deveni confortabil cu ambele extreme. Asta e propria mea filosofie. În sensul că mi-aduc aminte prima oară când am condus un business. Și aveam 18 ani, a fost singura și ultima oară când am lucrat pentru cineva. Și dintr-o dată pentru că mă implicam atât de mult și rezolvam o grămadă de probleme, am venit cu o viziune pentru business-ul ăla și antreprenorul a avut nebunia necesară încât să zică unui copil de 18 ani “Na, condu tu compania asta.” Și prima mea reacţie și prima perioadă a fost de a fi un dictator. Dictator-dictator, adică și timpul de mers la ţigară era măsurat. După care am zis că partea aia e foarte nociva. După ce am mai învăţat, am văzut problemele, nu eram un lider, eram un şef, și am zis ok, partea aia nu e bună deloc. Și m-am dus în partea cealaltă, unde eram prietenul oamenilor. Și eram tatal oamenilor, și îi învăţam totul, și îi înţelegeam, și le făceam coaching, și tot ceea ce se putea. Și aia a fost la fel de dezastruoasă ca prima. Abia după ce am putut să fiu ambele, și dictator, dar acolo unde trebuia, și om și prieten și ajutor acolo unde din nou era necesar, abia atunci am putut să cresc cu adevărat business-urile. Atunci când nu am mai spus, de aia de exemplu filosofia budistă sau taoistă îmi place foarte mult, pentru că ei nu au separat bunul cu răul, ştii? Ci au zis “Există în egală măsură în același timp”. Și de fapt asta e, ai partea dictatorială și ai partea prietenoasă. Ideea nu este că una e bună sau una e rea. E bună sau rea în funcţie de contextul în care o foloseşti. Și cumva filosofia asta m-a urmărit în tot, după. Avem tendinţa cumva natural să fim într-o extremă sau în alta, pentru că, nu ştiu, acolo erau părinţii, acolo erau oamenii influenţi din viața noastră cât am crescut. Și noi ne-am dus ori în extrema în care erau ei, ori în opusul lor ca să polarizăm. Și atunci când am realizat asta am ştiut ok, hai să mă uit în viața mea și să văd, băi, până la urmă, ştii, pe unde sunt cu fiecare? Pe unde sunt cu disciplina? În ce extremă sunt? Pe unde sunt cu leadershipul, pe unde sunt cu timpul liber sau cu libertatea pe care mi-o dau. Și aşa mai departe. Unde sunt cu toate astea? Unde sunt cu relaţia mea de cuplu, unde sunt în relaţia cu părinţii, și aşa mai departe. O dată ce am identificat pe unde sunt, am trecut în partea cealaltă, în partea de a cunoaşte cealaltă extremă, și destul de rapid mi-am dat seama că nu este doar să cunoşti cealaltă extrema. Ci dacă vrei să treci la următorul nivel trebuie să devii confortabil și cu cealaltă extremă la fel cum eşti confortabil cu extrema de acum. Pentru că dacă e să te uiţi la antreprenori, de cele mai multe ori majoritatea dintre ei sunt ori într-o extremă ori în alta. Ori sunt prietenul, tati, mami, ei sunt, ori sunt dictatori, ştii? Îi vezi în ce extremă sunt, cu aia sunt ei confortabili. Dar ideea nu este doar să cunoşti, adică să poţi să dai și tu o dată cu pumnul în masă. Ideea este să fii confortabil cu aia, dacă erai în extrema cealaltă, ştii? La fel și dacă erai pe stilul de dictator să poţi să fii confortabil cu cealaltă extremă de a conduce prin prietenie, prin ajutor, prin a fi suportul lor, prin a-i înţelege. Nu să o faci cu dinţii încleştați că ai vrea să faci altceva. Și abia după ce ai devenit confortabil în astea, după mine treci la următorul nivel, și cred că mulţi ori sunt într-o extremă ori în alta, și cred că aia e extrema bună și îi judecă pe ceilalţi care sunt în extrema cealaltă. Deși ceea ce nu realizează ei e că de fapt fix ăia care îi enervează pe ei sunt cei mai buni profesori pentru ei să treacă la următorul nivel. Dar, al doilea, mai sunt oameni care cumva ai impresia că sunt în echilibru, ştii? Adică nu sunt nici asa nici aşa. Sunt undeva pe la mijloc. Dar și acolo este o problemă. Pentru că de fapt oamenii ăia nu sunt echilibraţi, ei au o plajă foarte scurtă, ştii? Dacă ne imaginam o scală, ei sunt undeva la mijloc dar extremele în care se pot duce sunt puţin mai în stânga faţă de unde sunt acum, și puţin mai în dreapta. Nu au acces la extreme, nu ştiu cum să le spun, ştii?

(AM)(00:35:58) Da. Își permit să meargă acolo.

(RC)(00:36:01) Pot să meargă puţin mai în stânga sau puţin mai în dreapta, pentru că dacă merg ceva mai mult mai în stânga nu mai sunt confortabili, dacă merg ceva mai mult mai în dreapta nu mai sunt confortabili. De exemplu, eu am fost foarte confortabil în a începe lucruri noi. Aia era o extremă în care eram. Deci pentru mine ăla era confortul, să încep lucruri noi. Și mulţi mă priveau, ziceau “vai de capul meu cât de curajos eşti!” Dar de fapt aia era extrema cu care eu eram confortabil. Pentru mine era foarte inconfortabil să fiu consecvent în ceva după ce l-am început și l-am făcut bine. Şi atunci a trebuit să îmi învăţ cealaltă extremă, de a fi consecvent în ceva, în lucruri, o dată ce le-am început să fiu consecvent în ele. Și apoi, ca să trec la nivelul următor a trebuit să le cunosc, să fiu confortabil cu amândouă pentru ca apoi să aleg “Băi, acum ar trebui să încep un lucru nou pentru că e mai bine pe termen lung. Iar acum ar trebui să strâng din dinţi și să fiu consecvent. Pentru că sunt momente în care ar trebui să începi un lucru nou. N-ar trebui să fii consecvent. Sunt business-uri, și uite tu poţi să explici mai bine decât oricine altcineva, ai fost consecventă 15 ani. Pentru tine acolo consecvența nu te mai ajuta. Aveai nevoie să începi un lucru nou.

(AM)(00:37:40) Da. Cumva eu spun despre mine că nu sunt un om consecvent, dar n-am stat niciodată să mă gândesc că de fapt am trăit în consecvență 15 ani. Aveam impresia că îmi tot ofer noi provocări, un nou client, o nouă linie de business, un nou tip de produs, da. Dar da, poţi să spui că am trăit în asta 15 ani și că cumva din foarte multe motive vreau să mă duc într-o extremă acum și să-mi aleg un domeniu total diferit în care nu am pic de experienţă, decât ca și client.

(AM)(00:38:21) Cumva îmi fac afacerea sau locul în care aş merge eu, locul meu ideal, că vorbim despre turism, și stau să mă gândesc că de fapt de aici îmi pleacă lipsa de dorinţă de a rămâne în business-ul ăsta, adică eu îl văd deschis și eu deja mă gândesc la următorul. Da, posibil ca acum să fug de partea de implementare, s-o numesc aşa, sau de coordonare, de management al unui business pe care eu l-am pus pe picioare. Dar astea sunt multe întrebări pe care le-am… na, cumva îmi ofer singură răspunsul și o să vină și el din diverse alte lucruri care se vor întâmpla. Dar da, ai povestit frumos despre subiectul ăsta al maternităţii, atât de importat nu numai pentru femei. Sunt și mulţi bărbaţi care renunţă la visele lor pentru familie. Au impresia că…

(RC)(00:39:28) Da. 

(AM)(00:39:28) … că fac un bine familiei. Nimic mai fals. E genul ăla de bărbat care la 50 de ani trăieşte o dramă, are criza aceea…

(RC)(00:39:40) Exact.

(AM)(00:39:41)… de identitate. Nu se regăseşte în ceea ce este. Pentru că el trăieşte o viață, un rol… trăieşte ceva ce nu are nimic de a face cu ceea ce este el. Și la fel și pentru femei, dar bine, aici la partea cu… la sexul nostru să zic aşa sau… depinde cum au fost educate. Mult, în continuare în România sunt multe femei care renunţă la partea profesională cu dragă inimă și se împacă cu ideea asta pentru tot restul vieţii până la pensie. Acolo se strică tot. Adică dacă au mai avut un job, aşa, ca să se întreţină, nu mă refer la un job făcut cu pasiune, în momentul în care până și acela încetează și nu mai ai unde pleca dimineaţa, copiii se căsătoresc sau oricum sunt departe, în majoritatea cazurilor, nici nu ştiu cine mai sunt.

(RC)(00:40:31) Păi de asta nu își lasă, cred, de asta nici nu-și lasă copiii să plece.

(AM)(00:40:35) De teamă. Cam asta am păţit eu cu business-ul meu. Când l-am oprit eu nu ştiam cine sunt. Dar eu exact… mie ce-mi place să fac? Și încercam să-mi aduc aminte ce-mi plăcea să fac înainte să-l încep. Adică mă gândeam la nişte covrigi cu sana și un drum până la Dristor pe jos care mie-mi provoca plăcere în fiecare dimineaţă, în sfârşit. Gândeşte-te la ce nivel… sau ce făceam când nu eram toată ziua în maşină cu telefon, laptop, lucru… Nu îmi mai aduceam aminte. Bine, într-adevăr, am mai avut: mers pe munte, câte un chef, câte o petrecere, dar toate aşa, câte un pic, ştii? Și când am început să-mi caut pasiune și am avut acel puseu între 2010 şi 2014, cu aviaţie, cu tot, gata, acum fac tot ce mi-am dorit, îmi iau brevetul, zbor, urc toţi munţii, Norvegia cu rucsacul în spinare… M-am dus în altă extremă, ştii? Da, dar bine, pentru mine clar este modul meu, e în valorile mele să trăiesc aşa. Să încerc extremele care îmi vin mie în minte, să zic aşa. Nu prea împrumut modele la partea asta cu pasiuni și toate cele. Sunt cumva cele cu care m-am născut sau pe care le-am cultivat eu în prima parte a vieţii. Ei, și acum toate s-au.. adică sus-jos, sus-jos, și acum suntem undeva, nu ştiu dacă e mijlocul ăsta, în care, na, ai responsabilităţi ca mamă. Clar pentru mine este o modificare majoră. Niciodată nu am avut nimic sau nimeni care să mă ţintuiască fizic într-o locaţie. Să ne înţelegem, adică m-am mutat în foarte multe case, lucrul ăsta nu mai este atât de uşor. Și nu vreau să fiu un astfel de model pentru fiul meu, pentru că mie, am analizat mult și nu mi-a făcut bine. Adică un pic de stabilitate îţi hrăneşte sau îţi linişteşte prima nevoie de siguranţă, și cumva te duce în starea de a fi mai puternic să inovezi sau să creşti, pe ce parte vrei tu. Și nu aş dori să îmi cresc un copil cu rulota prin lume, sau nu cred că… acum na, mă uit și la firea lui, și are mult din firea mea, și îi trebuie această ancoră. Adică aşa, o marjă, stânga-dreapta, iar în momentul în care decide să o desprindă, să fie decizia lui. Da. Cam asta cu partea de maternitate. Cu partea de renunţare la business este în continuare un proces greu. Nu ştiu câți au trecut peste aşa ceva. Eu mă lupt și îmi ofer şansa să pierd dar să îmi câștig timpul, viitorul, lipsă de… ce să zic, stress pe partea asta, s-o numim aşa. Adică cumva genul las de la mine ca să pot merge înainte. Pentru că în momentul în care tu nu renunţi și stai agăţat acolo, nu va creşte altceva. Sau nu ceva drept, nu ceva…

(RC)(00:44:07) Dar cred că asta-i greşeala, …. tu ştii mai bine câteva poveşti de la mine și cum am plecat din destule business-uri în pierdere la prima vedere. Adică n-am stat să mă lupt pentru ceva pe care puteam să-l câștig acolo doar ca să am libertatea. Cu toţii am trecut prin business-uri, de asta am și ajuns să explic mai bine oamenilor cum dracu să-și facă parteneriate încât să n-ajungă în probleme prin care și eu și tu am trecut și n-au fost tocmai plăcute. Însă cred că aici sunt câteva probleme. Unu: identificăm business-ul cu scopul. Business-ul nu este un scop. Business-ul este un mijloc. Business-ul nu este un scop în viață, și n-ar trebui să fie. Business-ul este un mijloc prin care eu să-mi realizez o anumită viziune, misiune, sau să trăiesc anumite experienţe pe care vreau să le trăiesc. Sunt mijloace, nu sunt scopuri în sine, n-ar trebui să fie. Dacă te antrenezi destul de mult timp să vezi business-ul în felul ăsta, nu mai ajungi să ai ataşamentul ăla pe care îl au foarte mulţi, acel ataşament distructiv, nu acel ataşament pozitiv, în care vreau să fac tot ce ţine de mine ca un business să reuşească, dar de la un anumit moment încolo, trebuie ori să îl las ori să îl deleg, ca să poată să crească mai departe, ori să schimb ceva. Ăsta este unul din lucruri, că business-ul este un mijloc. Un alt lucru este chestia asta de a vedea cum văd lucrurile. Văd ca ies în pierdere sau văd ca ies în câștig? Ideea este că mie mi-a fost mult mai uşor să ies din locurile alea chiar dacă la prima vedere am fost în pierdere, pentru că în capul meu ieşeam în câștig. În sensul ca puteam să stau încă 6 luni sau un an de zile, să mă lupt pentru 1 milion de euro, să zice, și să fac într-una ceea ce nu-mi place, și să nu cresc deloc. Pentru că pur și simplu era o lupta acolo. Sau puteam să zic ok, pierd să zicem 500.000 de euro, dar eu în anul ăla, facând ceea ce îmi place, pot să fac mai mult decât aş fi pierdut. Și atunci eu de fapt n-am văzut lucrurile astea ca și cum as ieşi în pierdere. Le-am văzut mereu ca și cum as ieşi în câștig. Si în felul ăsta mi le-am cântărit. De asta nu am stat de multe ori în anumite lupte. Pentru că nu făceau sens pentru mine, eu ieşeam în pierdere. Nu ieşeam în câștig dacă stăteam în lupta aia și dacă câștigam lupta aia. Eu tot ieşeam în pierdere. Ieşeam în pierdere și financiar, dar ieşeam în pierdere și personal, în sensul că nu creşteam acolo. Pur și simplu ne băteam degeaba.

(AM)(00:47:41) Sunt de acord cu tine aici, și asta a fost și decizia mea, încă din 2017. Da. Dar cumva nu am dus-o până la capăt. Adică oarecum forţată de împrejurări, să zic aşa, am rămas un pic în lupta respectivă în loc să plec cu totul. Asta a fost o lipsă de inspiraţie din partea mea. O decizie greşită la care-i pun capăt zilele astea pentru că nu cred că poţi creşte, și cumva să și renunţi și să și creşti ceva, nu ştiu cum pot să explic.

(RC)(00:48:22) Problema e ca rămâi agăţat, ştii? Adică nici nu ies, ca să îmi câștig noua libertate, și să pot să mă focalizez total pe ceea ce vreau, astfel încât să scot maximul din aia, dar nici nu rămân măcar să încerc să rezolv problemele acolo și să dau totul acolo, încât să iasă ceva bun, ştii? Și atunci iese ceva mult mai rău decât dacă aş rămâne sau dacă aş pleca. De fiecare dată asta, a treia soluţie, e mai nocivă decât oricare din celelalte două. Ori rămâi ori pleci. Trebuie să iei decizia aia. Văd asta mult de exemplu în relaţii. Nu ştiu dacă tu o vezi la alţii, dar în relaţii nici nu rămân nici nu pleacă. Ori rămâi și o faci să meargă și transformi relaţia aia în ceva pe care să o iubeşti, și atunci dai totul acolo, toate cărţile pe care le poţi găsi, toate cursurile prin care poţi trece, toată energia pe care o poţi da astfel încât să faci o relaţie extraordinară acolo, ori ia-ţi dracu tălpăşiţa și pleacă. Dar nu ambele. Adică nici nu rămân nici nu plec. Pentru că nu câștigi nimic de acolo. Și la fel în business, este fix aceeași poveste, nici nu rămâi nici nu pleci. 

(AM)(00:49:59) Bun, eu cumva am plecat în 2017 dar mai aştept lucruri de acolo, partea financiară, ştii, și cumva nerespectându-se îmi creează aşa o stare și emoţională dar și legată și de ego, și de tot aşa, cumva…. Și efectiv, na, și financiar, aşteptări care nu sunt împlinite, care generează promisiuni nerespectate, etcetera, și faţă de tine și faţă de alţii… Cumva la partea asta trebuie să renunţ eu ca să pot merge înainte. Pentru că atâta timp cât eu îmi pun bazele pe o înţelegere care nu se respectă, trăiesc un mic coşmar, să zic aşa….

(AM)(00:50:42) Adică, na. Înţelegi. Și cumva să zic că acum dacă aş reface înţelegerea respectivă, a fost făcută și într-un moment în care nu eram deloc bine eu personal, eram destul de slăbită după acea perioadă de burn-out și alte cele, cumva dacă aş reface înţelegerea respectivă ar fi ceva de genul ce se poate întâmpla acum și la revedere. Adică “a-ţi vinde părţile sociale” sau pachetul majoritar sau ce ai tu în business-ul tău cu plata în timp, cu tot felul de alte soluţii, la o anumită valoare care ţi se pare ţie corectă sau chiar bună, îţi cam dai foc la căruţă, pentru că… și uite, o arată și ce se întâmplă acum cu pandemia asta, ştii? Care o să aducă probabil un val de criză după. Cumva dacă ai vândut, ţi-ai luat ce poţi primi în momentul ăla și la revedere. Asta cu stai că…. nu poţi s-o faci în contextul în care tu pleci din acea afacere tocmai pentru că persoana care ulterior îţi va datora acea valoare nu şi-a respectat promisiunile până atunci, nu ştiu cum să zic. Tu te încrezi în lupul care te-a mâncat. Că tu nu plecai de acolo dacă nu erai mâncat de un lup. Adică situaţia la mine a fost că eu am renunţat la acel parteneriat pentru că eram minţită, să zic aşa, un termen general, și după aceea în acel om care m-a minţit am avut încredere că nu mă va mai minţi în următorii 5 ani. How stupid can you be? Deci cât de credulă… marele meu defect, naivitatea. Ştiu că eram copil când mi se spunea că sunt extrem de naivă. Și eu aşa ca o floricică, “dar îmi place să fiu naivă, că aşa ajung în situaţii în care învăţ.” Într-adevăr, dar costul… îţi asumi că întotdeauna vei plăti pe propria piele învăţătura foarte mult. Na. Și asta a fost aşa ca o intrare un pic în detalii pentru cei care se gândesc să facă astfel de mişcări pe viitor. Iei ce poţi acum de la un astfel de om și ulterior tu îţi vezi de drumul tău. Nu te gândeşti dacă-i corect preţul, nu te gândeşti…. ăla este posibil. Punct. Corect? Nu ştiu, mă înşel?

(RC)(00:53:29) Nu, ai foarte mare dreptate cu privire la tipul ăsta de oameni. Adică dacă ieşi dintr-un business, în care ok nu vă mai înţelegeţi sau viziunile au ajuns să difere atât de mult încât nu mai are sens, și te-ai hotărât să ieși din business-ul ăla, însă ai de a face cu un partener sau cu un set de parteneri care au integritate, atunci poţi să faci un contract cum l-ai făcut tu, și să ai încredere că na, n-a fost o problemă de integritate acolo, a fost o problemă de viziuni diferite, modalități diferite de a face lucrurile, nu ne înţelegem pe partea aia, sau pur și simplu nu există interes pe de o parte sau pe de alta. Atunci da. Însă este exact cum ai spus tu: m-ai minţit și după aia eu ţi-am dat încredere că de data asta o s-o faci altfel. De cele mai multe ori nu se va întâmpla. Nu vrei să rişti pe asta. Și atunci mai bine câștigi cât poţi să câștigi acolo dar mai mult decât atât îţi câștigi libertatea să faci altceva după. Dar uite, eu văd foarte mulţi antreprenori care sunt în… ei nu ştiu exact cum au ajuns antreprenori, ştii? A fost o chestie de circumstanţe. Și au ajuns antreprenori, au un business, însă problema este ca dacă ar fi să o ia de la zero, nu mai au încredere că mai pot să mai facă ceva. Că aia e ultima lor salvare, e singurul lucru pe care ştiu să-l facă, dacă aia moare ei nu mai pot să mai facă altceva. Ştii cum sunt? Ca cei de câștigă la loto. Câștigi la Lotto… Jim Rohn are o vorbă care mi se pare absolut genială, și anume să își pară rău de omul căruia îi creşte venitul dar el nu creşte. Și cam asta se întâmplă la loto, ştii? La loto ţie îţi creşte venitul dar tu nu creşti. Problema acolo nu este neapărat că, vai de capul meu, nu ştii ce să faci cu banii, faci greşeli, mulţi fac greşeli și atunci când ei şi-au făcut banii. Nu e neapărat problema asta. Ci problema este că tu nu mai ştii să recreezi aia. Loto ăla s-a întâmplat undeva în afară puterii tale. Și dacă e să-i pierzi, tu nu mai ştii să-i mai recreezi.  Ei bine, în situaţia asta sunt foarte mulţi antreprenori. Dacă ei pierd ce au câștigat, business-ul ăla, ei au senzaţia că nu mai ştiu să mai recreeze acel lucru. Și asta este o situaţie dramatică, pentru că te ţine acolo, pentru că ţi-e frică că lucrul ăla tu nu mai poţi să-l mai recreezi. Și atunci e vorba aia, ştii, e rău cu rău dar mai rău fără rău. Și nu ştiu exact cum se trece prin asta, nu sunt cel mai bun coach. Nici măcar cel mai mediocru coach nu sunt. Dar este un lucru pe care oamenii ar trebui să-și caute soluţii, fie că ar fi în coaching, fie că sunt ca mine, și pur și simplu se duc și o fac și apoi văd ce se întâmplă. Nu o recomand dacă n-ai destulă toleranţă la risc, dar cumva trebuie să ieşi din jocul ăla, dacă vrei să poţi să câștigi în business-ul pe care l-ai. E foarte ciudat că e foarte contraintuitiv, ştii? De exemplu, că spui ceva de genul “să nu-ţi mai pese ca ăla să înflorească”. Să nu îţi mai pese atât de mult de business-ul ăla ca business-ul ăla să înfloreasca. Să nu-ţi mai pese atât de mult de copil pentru ca copilul ăla să înflorească. E foarte contraintuitiv. 

(AM)(00:57:21) Mie personal nu mi se pare, e cumva în asentimentul meu, să zic aşa. Uite eu nu ştiu, am avut firea asta întotdeauna cum că nimic nu îmi este imposibil să fac. Aşa, mai în glumă mai în serios, nu credeam că nici… absolut… da.  Absolut nimic nu mi se pare… unele între-adevăr e tardiv, gen astronaut sau alte cele. Văd că nu aș mai avea capacitatea de învăţare și nici fizic… dar în rest cred că soluţia acolo este crearea unui model de business, da? Pentru că pentru mine după ce am început să lucrăm și am avut un model de business, am avut un sistem, cum am reuşit eu să-l implementez, cum mi l-am… De fapt împreună l-am aranjat astfel încât să funcţioneze. La mine, ai văzut, a dat rezultate imediat, pentru că am făcut pasul ăla, am delegat… nu mi s-au părut schimbări majore dar esenţiale, micuţe ajustări esenţiale, pârghia aia, ştii? Faci azi ceva ca peste 5 ani să… 

(RC)(00:58:36) Bine ai spus aşa, nu sunt, n-am spus-o niciodată aşa, mi se pare chiar…

(AM)(00:58:40) Nu mi-am dat business-ul peste cap, nu l-am oprit să implementez nu ştiu ce, nu mi-am dezorientat oamenii, eu nu am avut problema asta, nu ştiu cum…

(RC)(00:58:47) Cuvintele mi s-au părut foarte bine alese, nu au fost schimbări majore dar au fost schimbări esenţiale, sau schimbări fundamentale. Și asta e exact ce spui tu, pentru că prin asta trec majoritatea antreprenorilor. Ei se aşteaptă, ştii, să primească ceva magic din asta, complex, și un sistem din ăsta complex bine, structura pe 1000 de pagini, gata. Îl implementezi pe ăla și se întâmplă dracu în patru. Dar nu, nu funcţionează aşa. Și cumva pe asta și ura mea pe mulţi aşa-ziși experţi în business. Bun, ură, mult spus. Aşa, caligrafic. Mă enervează. Pentru că ideea este că ei ce fac? Ei trebuie să-și vândă cursuri. Oamenii ca să cumpere un curs în loc să dea 50 de euro pe un curs, să dea 2000 de euro pe un curs, oamenii îţi vin și îţi zic, băi, ca eu să dau 2000 de euro pe un curs pai ăla trebuie să aibă cărniţă. Adică trebuie să îmi faci un sistem cu 30 de pași mari, fiecare pas să aibă 30-40 de puncte de implementat și de atins, astfel încât să merite ăia 2000 de euro. Și atunci în ceea ce împingi, oamenii aştia care vor să-și facă o viață din, un business din a vinde sfaturi de business, aştia zic “Bun, eu vreau să vând scump, sau vreau să fac bani din chestia asta. Ca eu să fac bani, ceea ce se vinde mai bine este ceva mai complex.” Și atunci hai s-o fac complex. Măi, dar foarte complex! Și nimeni nu se duce de exemplu să dea 2000 de euro pe un curs de recrutare în care ţi se spune aşa: “Băi, ai nevoie să îţi stabileşti obiective extrem de clare. Iei acele obiective și apoi le promovezi în bazele de date, faci publicitate în online către ele, și către acest job în care omul respectiv va fi responsabil de aceste obiective, și te duci și întrebi constant, ceri recomandări de la alţi oameni. “Băi cine crezi că m-ar putea ajuta să găsesc omul ăsta?” Mi-ar lua 10 minute să-ţi dau tot sistemul, şi, sincer, este cel mai bun sistem posibil. Eu îl folosesc de ani de zile.

(AM)(01:01:18) Dar nu poţi să-mi ceri 2000 de euro pe asta, nu?

(RC)(01:01:23) Exact. 

(AM)(01:01:24) Trebuie să-mi dai un RAR, un ZIP, mare, cu paşi!

(RC)(01:01:28) Exact. Stai aşa că ţi-l fac. Și îţi fac o chestie care îţi ia 2 ani de zile s-o implementezi. Nu este mai bună. 

(AM)(01;01:35) Scuză-mă că te întrerup dar ajung să mai am nevoie să recrutez vreo 3-4 care au cedat psihic între timp. 

(RC)(01:01:41) Exact. Da. 

(AM)(01:01:44) Da. 

(RC)(01:01:45) La fel și cu managementul, ştii? Nu pot să vin și să-ţi fac “băi uite un sistem de management. Ai nevoie să ştii să stabileşti obiective, hai să zicem asta-mi ia o oră să te învăţ.” Și de acolo recrutezi oameni care sunt responsabili de ele, au actualizări de progres de făcut, tu îi verifici după lucrul ăla, nu performează, te duci și recrutezi pe alţii. Pentru că pe scurt să zicem îmi ia 2 ore să explic tot sistemul de management. Pe scurt asta e. Nu e mai mult. Dacă rămâi acolo și nu-ţi bagi nasul unde nu ar trebui să ţi-l bagi, si în loc să te duci să rezolvi tu problemele, ori schimbi omul ori îl lași să le rezolve singur, mai mult nu ai. Dar stai aşa, nu. Stai că o facem noi. Cel mai uşor lucru în viața asta este să facem lucrurile mai complexe. Cel mai uşor. Cel mai greu este să le simplifici dar ele să continue să funcţioneze la nivelul aşteptat. Și cred că asta-i și problema cu antreprenorii români, ştii, să-i convingi că e atât de simplu și de fapt problema este la ei. Nu la oameni, nu la X, Y, Z. Este la ei, este că-și bagă nasul mai mult decât ar trebui să-și bage nasul, nu au rsponsabili pe obiective, nu verifică oamenii bazat pe obiective. De exemplu uite, eu primesc o grămadă de întrebări: “Băi ce traininguri să le dau eu la managerii mei? Cum să-i învăţ să crească? Ce cărţi să le dau să citească?” Și întrebarea pur și simplu mi se pare stupidă, pentru că de ce sunt eu responsabil pentru creşterea liderului ăluia, managerului ăluia? Nu el e responsabil pentru asta? De ce sunt eu responsabil pentru asta? Asta înseamnă că eu încă cred că eu ştiu mai bine decât el ce ar trebui el să înveţe. Eu ştiu mai bine decât el problemele lui. Eu ştiu mai bine decât el ce ar trebui el să facă. Pai atunci ai greşit-o de la început. Tu nu trebuie să-ţi înveţi managerii nimic. Tu trebue să-i dai direcţie. Dă-i, dracu, o direcţie. Dă-i obiective clare și e o artă în a stabili obiective clare. Este o întreagă artă și o întreagă filosofie, dar asta-i un skill crucial pentru un antreprenor. Iar apoi dă-i buget, dă-i resurse. Pentru că ceea ce nu înţelegem este că modalitatea prin care tu, de exemplu, Anca, ai devenit lider, modalitatea prin care eu am devenit lider, modalitatea prin care alţii au devenit lideri, alti antreprenori, nu a fost pentru că am avut pe cineva lângă noi care să ne dea ce să învăţam și să ne dea soluţii la probleme. A fost pentru că nu am avut pe nimeni. Am avut o direcţie, ceva resurse, și acum a trebuit s-o facem să se întâmple. Și atunci ne-am găsit noi să învăţam. Ca să ne rezolvăm problemele, și de asta am crescut. Dar în momentul în care îi iei asta, asta o scoti în afară, și tu rămâi acolo ca cel mai ataşat părinte, în care “aoleu, are copilul meu o problemă, stai aşa, stai că-i spun eu cum se rezolvă.” Pentru că fix aşa se comportă majoritatea antreprenorilor. “Aoleu, ai o problemă? Stai că-ţi spun eu cum se rezolvă, stai că eu ştiu mai bine, stai că eu o mai ştiu și pe ailaltă”.

(AM)(01:05:19) Este cumva, cum să zic, un stereotip, dacă stăm să ne gândim, pentru că da, cu siguranţă, uite că acum modul în care ai fost educat, și ce se întâmplă acasă, și părinţii care rezolvau toate problemele, incendiile și tot ce aveai, na, mergi cu ele mai departe, ai devenit tu adultul, cumva ca și antreprenor, manager, şef, ce te socoteşti tu acolo, faci același lucru. Noi iar ne întoarcem la partea de educaţie, am mai avut discuţia asta și am fixat nişte lucruri la un moment dat, aveam un scop, dar na, a venit Albert. Nu avem educaţie financiară, nu avem educaţie antreprenorială în şcoli. Nu le avem nici măcar opţional. Nu le avem nici măcar la Casa Pionierului, sau Casa Copiilor sau cum era, nu sună bine, dar nu le avem în nicio formă accesibilă pentru copii. Majoritatea se adresează părinţilor când promovează astfel de produse. Dar ai fi surprins să vezi cum un copil de 5-6 ani își poate alege singur cursuri. Sunt fantastici. Copilaşul meu are 2 ani, are preferinţe în absolut orice. De la ce mănâncă, cu ce se încalţă, când face ceva și când nu face, “Nu vleau”, este prima… primele două cuvinte legate astea sunt: nu vleau. Și este un copil cu un caracter extraordinar de puternic, cea mai mare tâmpenie ar fi să îi pun eu capac acum. Pentru că l-am liniştit pentru tot restul vieţii, da? Va deveni… Eu am făcut un exerciţiu: 3 luni de zile am învăţat să spun “Nu”. Ăsta a fost primul challenge cu Dan în coaching pentru mine. Să învăţ să spun Nu. Și nu înţelegea nimeni ce se întâmplă prin jur, le-am explicat, “Uite, o vreme eu o să tot spun Nu, să văd ce se întâmplă”. Pentru că nu înţelegeam, cum adică să spun “Nu”. 

(RC)(01:07:17) Uite, aici vreau să intervin puţin. Asta-i o modalitate foarte sănătoasă de a exersa o abilitate de care ţi-e frică. Pur și simplu să încerci să vezi ce se întâmplă. Cine a zis… asta… Tyson. Dar nu Tyson, nu boxeur-ul, ăla cu astrofizica. Absolut genial omul ăla. El a zis o chestie foarte interesantă despre educaţia copiilor, care mi-a plăcut foarte mult. A zis “Băi, copiii, de mici, de când ne naştem, suntem nişte… avem mentalitatea de om de ştiinţă, facem experimente. Asta e modalitatea noastră de a învăţa. Împingem, tragem, facem experimente să vedem ce se întâmplă. Și de fapt asta-i mentalitatea de om de ştiinţă. Cam asta face un om de ştiinţă. Trage, împinge, vede ce se întâmplă, măsoară, trage o concluzie, merge mai departe. Exact, și un antreprenor. Numai că spunea foarte bine că părinţii acum taie acest comportament, și mai ales şcoala. Dar și părinţii taie acest comportament. De exemplu vede copilul cum împinge un pahar cu apă de pe masă, şi, normal, paharul ăla va ajunge să pice, ori se sparge, ori să verse apa pe jos. Ei, părintele sare imediat și opreşte experimentul. Dar pentru copil acel experiment era crucial. Pentru că el vedea ce se întâmplă.

(AM)(01:08:52) Bine, îl repetă de vreo 10 ori, e fascinat de chestia aia și după aceea îi trece.

(RC)(01:08:58) Exact. Dar este un experiment la nivelul lui. Numai că prin faptul că noi încercăm să-l protejăm, sau să ne protejăm noi, covoarele și paharele și mobila și alte prostii care n-au nicio valoare, pentru că facem lucrul ăsta de fapt noi sugrumăm spiritul ăsta de experimentare. Un spirit care este crucial.

(AM)(01:09:25) Tu îi creezi modelul, adică el de câte ori va fi tentat să încerce ceva nou, să spun, o să se uite în spate. Că e cineva acolo care nu lasă shit să se întâmple. Ei, surpriză, ca în viața de adult nu-i absolut nimeni acolo, și shit-ul se va întâmpla, și n-o să ştii ce să faci. Na. O să te blochezi, o să intri în depresii, că nu te iubesc cei din jur, că nu mai eşti îngrijit, că nu se… în sfârşit. Ideea e că tu setezi un model, că aşa funcţionează tot pe lumea asta, inclusiv creierul nostru, da? Pe exerciţiu. 

(RC)(01:10:05) Da. 

(AM)(01:10:06) Ei, și ce povesteam noi în legatură cu educaţia în şcoli și cu alte cele, măi nu e o cauză pierdută, că au început să existe locuri, instituţii în care cât de cât lucrurile astea sunt înţelese și practicate. Și cumva eu una sunt foarte bucuroasă, pentru că nici n-am analizat, n-am cercetat până n-am avut nevoie, dar există în plan să se deschidă şcoli cu copii care vor avea propriul business, adică au găinile lor și dau ouă la bucătărie si în sfârşit, o întreagă nebunie, tot felul de modele de educaţie.

(RC)(01:10:45) Ştii, aia e doar o parte….

(AM)(01:10:48) Restu-i acasă.

(RC)(01:10:49) Restu-i acasă dar mai e o chestie. Încearcă să se facă şcoala prea perfectă. Și viața nu e perfectă. Și şcolile astea noi, pe cât sunt, oricum sunt mult mai bune decât şcolile normale, n-o să neg asta și cu siguranţă ajută. Problema mea cu ele însă este ca pe cât fac bine pe atât încearcă exact ca părintele ăla care protejează copilul prea tare, la fel fac cu copiii în interiorul şcolii. De exemplu eu cred că batăuşii, sau bullies în engleză, au un rol extraordinar de important: să-ţi arate că viața nu-i dreaptă, să-ţi arate că trebuie să găseşti o modalitate de a deal-ui cu genul ăsta de om care te va urmări în viață, va exista. Numai că pentru că asta e scoasă total din educaţia copiilor, vor ieşi de pe băncile şcolilor ălora flower power crezând că toată lumea e prietenă, toată lumea vrea să te ajute, toată lumea încearcă să își rezolve problemele lor și pe tine te lasă în pace, lucru care este total neadevărat. Te duci și faci un cadou și vine unul şi-ţi dă în cap că n-a fost destul de mare cadoul. Trebuie să treci prin astea, și trebuie să treci prin astea la o vârstă fragedă. Iar părintele, scopul lui nu este să-i rezolve problemele ci doar să-i ofere suportul emoţional pe perioada cât el își găseşte soluţiile la problemele respective. Că va face un experiment să-i dea la unul cu piatra în cap, e foarte posibil. 

(AM)(01:12:34) Din fericire, cum ştii, eu am găsit un astfel de loc și chiar la mine în sat asta a fost aşa un fel de bonus din partea destinului. Și chiar m-am uitat că sunt lăsaţi în pace să se exteriorizeze, adică cumva loviturile dintre ei, na, bineînţeles că li se spune că trebuie să fie empatici și să înţeleagă că pe celălalt îl doare și nu este ceva ce ar vrea să i se facă, dar cam atât. Adică copilaşul meu vine bătut de acum și dă bătaie de-acum, şi…

(RC)(01:13:08) Dar nu trebuie să-i explice nimeni, vede și el, adică…

(AM)(01:13:12) Vede și el pe propria piele, da. 

(RC)(01:13:14) O mare problemă e acum social media, nu neapărat pentru toate celelalte tâmpenii pentru care social media e de rahat, ci pentru că cumva în momentul în care eşti faţă în faţă, ştii, loveşti pe cineva, că un copil loveşte un alt copil, sau îl injura sau îi zice ceva urat, vede grimasa pe fața copilului celălalt, vede durerea, nici lui nu-i place, ştii? Simte și el că ceva nu e în ordine. Problema însă când te ascunzi în spatele monitorului este că nu mai ai acel feedback. Nu mai ai acel feedback empatic, emoţional, încât i-ai zis copilului ăluia “eşti un gras” și să vezi că pe copilul ăla îl doare, și ajunge să te doară și pe tine și vezi… nu mă simt tocmai bine să fac asta, nu e ceva care-mi place să fac, numai că în spatele monitorului spui “eşti gras” și râzi în continuare. 

(AM)(01:14:18) Lucrurile clar sunt, cum să zic, e un pattern aici, ştii, a propos de relaţiile pe care le dezvolţi, și relaţia cu business-ul tău, și relaţia cu copilul, cu partenerul de viață, prietenul, prietena, etc. Cu siguranţă, nişte fundamente clare și simple care decurg din natura noastră, deci nu sunt străine de ceea ce suntem noi, te ajută. Dacă poţi extrapola din viața profesională în cea personală sau invers, cu atât mai bine. Dacă ai puterea asta, dar na. Acum stau şi, cum să zic, îmi măsor aşa toate provocările din anii aştia, unde anume îmi irosesc energia, ştii? Pentru că cumva când vrei să creşti ceva nou te vezi “Ok, de unde iau ca să duc aici?” Ştii? Că asta-i marea… si, na, începi să te simţi vinovat dacă iei din partea personală, are de suferit, bine, renunţ acolo, nu mai fac nimic acolo, dar cumva pe fundal rotiţele tot se învârt că tu n-ai încheiat acolo povestea, și cum dau aici 100% ca să pot să-l cresc? Și dacă e nevoie de 100%. Și cumva am avut de curând o discuţie cu tine și iarăși, iar am avut o revelaţie. Nu e nevoie de 100%. E nevoie de un scop. Măi, dar eu ştiu lucrurile astea, dar acuma le tot uit, ştii?

(RC)(01:15:56) Nu, e nevoie de 100% în perioada de timp pe care o aloci pentru business-ul ăla.

(AM)(01:16:03) Aşa. Nu. Mă refer acum la 100% din timpul tău.

(RC)(01:16:08) Nu, nu are nevoie niciodată un business de… dar are nevoie de 100% atâta timp cât te implici. Mie mi se pare remarcabil faptul că nu ne dăm seama că astea 24 de ore pe care le avem într-o zi am fi putut foarte bine să avem 12. Și tot găseam modalități prin care să avem și familie, să avem și copii, să avem și un business. Găseam modalitati. Contextul ne dictează mijloacele, ne dictează metodele, ne dictează strategiile. Contextul face asta. Problema este că oamenii zic “Eu am 24 de ore.” Și atunci dacă îi dai 24 de ore va ocupa 24 de ore. Simplu. Ideea este disciplina, disciplina în a spune “business-ului ăstuia îi dau 6 ore, sau îi dau 5 ore, sau îi dau 3 zile pe săptămână full”. Îţi alegi o modalitate de compartimentare. Dacă ai disciplina să păstrezi contextul, apoi vor veni mijloacele prin care să-ţi atingi, pentru că viziunea nu se va schimba. Obiectivele nu se vor schimba. Se schimbă contextul. Mulţi n-aveau idee ce ar fi făcut dacă pur și simplu îi puneam să se gândească la contextul COVID. Dar o dată ce a venit au găsit soluţiile. S-a schimbat contextul. Și atunci s-au găsit soluţii cu contextul schimbat. Și dacă COVID-ul ar fi pentru totdeauna, am găsi modalități prin care să ducem o viață pe care noi în momentul ăla s-o considerăm normală, în noul context. Contextul dictează mijloacele. Și asta-i ceea ce se uită, pentru că antreprenorii caută invers. Vor ca metodele să dicteze contextul. De genul, am avut foarte mulţi antreprenori care veneau în trecut la mine și îmi ziceau “Ok, cum fac să ajung și eu să lucrez 2 zile pe săptămână la business și restul să nu mai lucrez?” Și toţi se aşteptău la o modalitate de genul “Băi, prima oară îţi găseşti lideri, după aia faci procese, proceduri, după aia nu ştiu ce, si, într-un an-doi, ajungi acolo.” Pentru că asta-i ceea ce ne spune logic că ar trebui să se întâmple. Dar n-o să se întâmple niciodată aşa, pentru că dacă intri în jocul ăsta, îţi vei umple timpul cu altceva. Îţi vei umple timpul constant, mereu mai ai un proces de făcut, mereu mai ai o procedură de făcut, mereu mai ai un lider de recrutat, mereu mai ai nu ştiu ce. Și nu vei ajunge niciodată la momentul ideal pentru că el nu există. Și atunci ce faci este… ei bine, acuma lucrezi 7 zile pe săptămână, în loc să lucrezi 7, lucrezi 6. După aia lucrezi 5, după aia lucrezi 4, după aia lucrezi 3, după aia lucrezi două. Și dacă ai disciplina să menţii contextele aşa, atunci vei găsi mijloacele, tu te vei schimba astfel încât business-ul ăla să poată să funcţioneze în noul context. Și asta-i modalitatea prin care faci asta.

(AM)(01:19:42) Metoda cu broasca și apa fiartă. Dacă o încălzeşti încet-încet, nu moare. Da, despre ideea de business care cumva a venit dintr-o nevoie, și mă bucur că-i aşa, pentru că de asta este adânc înrădăcinată în mine, și de asta n-am negociat nici viziune nici scop, nu s-au schimbat chiar dacă toată viața mea s-a schimbat între timp…

(AM)(01:20:14) Cumva plecând din nevoia mea de a avea un loc unde să merg să planific, sau să mă desprind de tot, să-mi iau, na, se poate lua și un weekend sabatic, ştii? Sau chiar în timpul săptămânii, ca e mai plăcut aşa, sau să îmi organizez nişte întâlniri la un nivel la care ar trebui să se întâmple si în alte locuri, în sensul de intimitate, linişte, posibilități tehnologice și alte… mâncare bună, saltea la nivelul la care trebuie, na, cumva s-a născut ideea unui resort în care antreprenori, freelanceri și restul de adulţi să vina și să își găsească totul pregătit ca scopul pentru care au venit să şi-l împlinească aici. Adică să doarma, să se odihneasca la nivelul acela, să planifice, să lucreze la nivelul, în condiţiile în care au nevoie să-și atingă nivelul respectiv, să aibă zile cu partenerul extraordinare, și na, cumva, să se poata întâmpla lucrurile astea concomitent pentru mai mulţi adulti. Pentru că am hotărât, adults only, adică băi, cumva în momentul în care vrei să atingi nivelul ăsta trebuie să începi să… trebuie să nu faci compromisuri, na. Și cumva s-a tot conturat și s-a tot conturat și am scris împreună acel team hideaway, nu ştiu cât îţi mai aduci tu aminte din el, în care fiecare cuvânt, si în momentul de față are însemnătate și se va respecta. Este fantastic cum poţi să ai într-un anumit moment cu un anumit om într-un anumit loc o viziune atât de clară care în condiţiile în care aproape totul se schimbă, și vorbim aici de, iarăși, faptul că am devenit mamă, că am ieșit din business, că nu mai am acele resurse financiare, nici măcar în relaţii la nivelul la care aveam înainte, pentru că, na, se deteriorează dacă nu le întreţii, nu mă mai educ la fel de mult, nu mai sunt conectată atât de mult cu partea profesională, locul este altul ca locaţie a proiectului mă refer, este un pic diferit, sau un pic mai mult, echipa nu o ştiam atunci, nici acum nu o am finalizată dar lucrez la asta, na… Toate astea se schimbă, dar ce ai scris acolo rămâne în picioare și posibil. Pentru mine rămâne aşa un question mark și cumva mă duce iarăși la a respecta dorinţa asta arzătoare să asigur acel loc pentru alţi oameni să trăiască ce am trăit eu atunci. Dacă tu ai un loc în care să mergi și să ai tot confortul şi, nu ştiu cum să zic, toate posibilităţile tehnologice și absolut tot să poţi să faci o asemenea planificare, sau să construieşti o viziune, sau să îţi aşterni… dar trebuie să ajungi la nivelul ăla de… Noi atunci eram într-un retreat, la nivelul ăla de echilibru în sinele tău, încât poţi să scoţi ce e mai autentic de acolo, dacă pot să creez locul ăla aici… Că m-am și mutat, adică-s cu ochii pe loc acuma, îi cresc energia zilnic. Este grozav. Nu business-ul este scopul, ci ceea ce experimentează un antreprenor, cum eram eu în acel moment, cu un coach sau poate un prieten, sau un alt antreprenor, sau poate soţia, sau poate fiul mai mare, sau irelevant cu cine, dar ei să aibă tot contextul ca să scoată aşa ceva. Pentru că dacă o astfel de idee ia naştere aici și o dată pe lună sau o dată la două luni și are puterea, are încărcătura de a se finaliza, na, se mişcă nişte lucruri, ştii? 

(RC)(1:24:38) Da, este locul în care, de unde viziunile alea mari care au potenţial să schimbe ceva, în care tu să creezi contextul în care asta se poate întâmpla. Și asta se poate întâmpla atunci când poţi să te duci într-un loc unde să poţi să te izolezi, unde să ai confortul necesar astfel încât să nu mai ai nevoie să te gândeşti la “trebuie să ies să-mi iau mâncare”, sau “trebuie să vorbesc cu cineva să îmi comand mâncare”, sau “nu am pe ce să scriu, nu am unde să vizualizez, nu am lumină naturală, nu am nu ştiu ce”, astfel încât să poţi să te detaşezi de restul și să gândeşti acele viziuni, acele obiective, acele lucruri care să îţi schimbe ţie viața, să schimbe viața altora, și dăm destul de puţină putere locului. Dar locul contează foarte mult. Ştii bine, eu zic, întâlnirea trimestrială niciodată la birou. Niciodată în birouri. Mergeţi undeva la o cabană, undeva unde să fiţi izolaţi, puteţi să petreceţi 3 zile focusați pe scopul ăla. Același lucru este cu gânditul. Gânditul se petrece cel mai bine într-un loc izolat, într-un loc unde pot să mă detaşez complet de tot restul, să nu mai am contact, astfel încât să pot să mă focusez pe ceea ce vreau să scot acolo. Și ăsta-i locul despre care vorbeam. 

(AM)(01:26:35) Da. Uite, între timp am luat la analizat fiecare acest adjectiv, atribut pe care noi l-am, cum să zic, l-am scris, ne-am gândit la el. Și am apelat de la antropologi la şamani urbani la psihologi, la medici, la antreprenori, pur și simplu am tot întrebat: “ce parere ai?” Na, asta cu izolatul să ştii că e o întreagă discuţie aici. Ideea este că ţie trebuie să-ţi lipsească stimulii cu care eşti obişnuit.

(RC)(01:27:16) Da. 

(AM)(01:27:17) Nu trebuie să-ţi lipsească toţi stimulii pentru că intri într-o altă stare care nu e ok pentru creştere, creaţie, planificare sau alte cele.

(RC)(01:27:28) Da, nu prea e…

(AM)(01:27:28) Adică nu te simţi, să nu ai zgomot în jur, oamenii nu sunt obisnuiţi să trăiască fără zgomot. În niciun caz antreprenorii, adică na, bun, și locul când l-am ales, l-am ales ca să provoace anumite trăiri pe care nu mulţi le conştientizează, și anume la limita cu sălbăticia pentru că aici e o bătălie continuă între om și natură, prin animale, urşi și ce mai e, aşa, și vegetaţie. Este o negociere, nu-i o bătălie, scuză-mă, o negociere continuă a spaţiului, da? Eu mă duc cu plantele mele, el vine și le mănâncă cu limacşii lui, deci ne luptăm aici încontinuu uite-aşa, dar e un tango, e un dans, nu este… e o luptă faină, corectă, în care ambele părţi zic eu că au etică, și na. Și ne respectăm reciproc. Ei, într-un astfel de loc se pare ca exista anumite energii, nu mă pricep, tot ce pot să fac este să întreb experţi și să iau în considerare parerea dânşilor, care te duc pe tine în acea stare în care ai curaj să-ţi asumi riscuri calculate, în care creezi mult mai bine, pentru că ieşi cumva din zona de energie 100% umană, ştii?

(AM)(01:28:53) Și ca un pic de sălbăticie și plimbarea asta şi în sfârşit, plimbarile prin pădure, forest dapping și meditaţii în pădure și cumva cu riscul ca ma, să iau ceva la mine în caz ca… să ies, pot fi urși aici, sau să nu ies, stai c-am auzit un fosnet. Ei, după aceea ce mi-am propus eu pe partea de meditaţie și terapii să le facem aici, cumva te duc într-o zonă în care dai ce-i mai bun din tine, ştii? Desfaci multe coji, ca o ceapă. Îţi depăşeşti multe temeri, îţi…. na… Și asta încerc eu să creez, acuma nu insist pentru că există și posibilitatea să stai închis la tine în bungalow-ul tău acolo și să nu ai parte de niciun stimul. Dar na, am intrat un pic în detalii fără să prezint acum despre proiect, dar m-am lăsat dusă de val. Mi s-a părut fantastic să aflu informaţiile astea despre teritoriile astea care se negociază între om și natură, cum eu nu ştiam multe, bănuiam că există, le simt pe propria piele, dar cumva nu eşti nici în mijlocul sălbăticiei pentru că nu este un loc unde ai putea planifica, organiza şedinţe sau alte cele, nu te simţi în siguranţă acolo. Ar putea să fie aşa gen, de vacanţă, să fie mai cu thrill, ştii? Dar nici în mijlocul oraşului unde, na, aşa foarte bine poţi sta într-o sală de conferinţe la tine în oraş. Și sunt la deja faza foarte avansată de construcție și nu negociez ce trebuie să ofer clienţilor. Și este foarte greu să le respecţi. La noi în ţară, sau în ţări de genul ţării noastre, ca să nu mai fim atât de unici, pentru că nu sunt înţelese, sau și mai rău sunt prost înţelese şi, na. Sunt pași mici care trebuie făcuţi ca tu să ajungi acolo, să poţi să oferi acea experienţă. 

(RC)(01:31:07) Eu cred că sunt înţelese. Numai că sunt înţelese de cei care au nevoia asta. Cred că dacă te duci și spui la 5 oameni de marketing și alţii din HoReCa să faci aşa ceva îţi vor spune că nu există clienţi, îţi vor spune că e prea departe ideea, că oamenii nu au nevoie de aşa ceva, și aşa mai departe. Însă dacă stai să asculţi cu adevărat antreprenorii și prin ceea ce trec și nevoia pe care o au, vezi că este o nevoie foarte mare. Este o nevoie foarte mare de loc în care să pot să merg și să gândesc și să fie făcut pentru asta. Este unul din lucrurile de care antreprenorii au o nevoie imensă. Și nu doar antreprenorii și liderii din companii. Să ai un loc unde să poţi să mergi pur și simplu să gândeşti, să te gândeşti la soluţiile pentru o anumită problemă, să te gândeşti la o viziune, să te gândeşti la obiective, să gândeşti o strategie. Un loc făcut special pentru asta, în care merg de 3, 4, 5 ori pe an să reuşesc lucrurile astea și apoi de fiecare dată când mă reîntorc, mă reconectez cu energia aia. Ajung să mă pun din ce în ce mai uşor în starea aia de a… din perspectiva mea e unul din lucrurile care le lipsesc antreprenorilor și liderilor. Nu au locul și liniştea necesară pentru a gândi. Și gândesc prea puţin. Fac prea mult dar gândesc prea puţin. Și când faci prea mult și gândeşti puţin complici lucrurile. Văd enorm de mulţi antreprenori care vin cu ditamai planurile făcute “Băi ce parere ai de planul ăsta, dacă fac asta, și o fac și pe cealaltă, și fac procesele astea și aduc aia, și fac pe cealaltă și aşa mai departe” Și după aia le dau o propoziţie de 2 rânduri “De ce nu faci doar asta?” Și apoi îi vezi că se luminează, se dau în spate și zic ‘Da, doar aia trebuia să fac”. Pentru că asta e ceea ce se întâmplă atunci când ai prea puţin timp pentru gândit și prea mult timp pentru făcut. Complici lucrurile, asta face creierul nostru, le complică foarte tare. 

(AM)(01:33:53) Da. Locul, adică nu ştiu, poziția în care locuieşti, mă refer ca și localizare acum, casa ta, biroul tău, oraşul tău, și cele pe care le vizitezi în deplasări, și când mergi în vacanţă, nu sunt făcute pentru asta. Nu sunt făcute pentru a avea liniştea de a gândi, și mai mult a fi înconjurat de oameni care fac acealși lucru. Pentru că de câte ori m-am văzut… în sfârşit, am mers… hotel, pe litoral, Ana Aslan, în afara sezonului, gradină enormă, m-am dus în gradină, mi-am luat la mine iPhone, tot, mă și înregistrez, și scriu și tot, pe lângă modul în care eram privită, pe lângă faptul că nu au respectat ca le-am spus că vreau acea linişte, să nu vină nimeni la mine, să nu mă întrebe nimeni nimic… Cer eu, dacă am nevoie de ceva… N-au respectat-o, pentru că n-am informat tot personalul. Adică eu am vorbit la recepţie și acolo a rămas, și la ceva timp mă bătea cineva pe umăr dacă mai doresc să mănânc sau să beau ceva, că na, oamenii aveau upsell de făcut, adică aşa… Nu am putut să îmi duc și la bun sfârşit pentru ce m-am dus acolo, și atunci, na, că am vrut să scot totuși ceva din vacanţa respectivă, m-am concentrat pe partea de wellness, pe paharul meu de vin și somnul de după amiază și cartea de după. Bun, dar eu nu pentru asta m-am dus acolo. Și eu m-am întors la mine acasă într-adevăr cu o piele extraordinară, nu ştiu ce i-au făcut pe acolo dar arăta extraordinar, da, cu 5 kile în minus, odihnită, paharul de vin în fiecare zi fusese servit, cărţi bune am citit, cumva mi le-am luat la mine deci mă aşteptam să meargă cum a mers, dar nu am reuşit să planific, nu am reuşit să găsesc o soluţie la ce mă doare mai mult, în viața mea sau în business-ul meu, nu am reuşit să iau o hotărâre, pentru că mă dusesem acolo să iau o hotarare. Pentru că nu a fost singurul an în care mă dusesem să fac asta și nici singura locaţie în care am încercat asta. Și mă duceam foarte departe de restul lumii, și tot erau nişte copilași care alergau pe acolo și îmi sunt dragi, și am și eu copil acum, dar eu m-am dus pentru altceva acolo.

(AM)(01:36:07) Și tot se spărgeau nişte pahare lângă mine, acum nu zic, că se poate întâmpla asta, sau n-aveam acoperire, poate vrei remote, apeși un buton, dar poate nu mai vrei, și vrei acoperire bună. Vrei net bun, da? Sau vrei baterie la telefon, să ai unde să încarci oriunde sau vrei nimicuri de astea, care… Uite, eu, aşa mi-i firea, că-s colerică, da? Dacă mie un singur lucru nu-mi merge bine, s-a dus naibii toată… foarte greu mă resetez. Ştii?

(AM)(01:36:35) Și nu sunt unica. Adică am mai văzut ca mine. Foarte greu mă… ok, acuma n-am semnal, dar eu voiam să fac treaba asta și era în drive și vai, nu mi-am dat să fie disponibil offline și gata, s-a dus tot. Ai pierdut momentul în care îţi putea veni o idee de afaceri extraordinară. Sau în care puteai lua o decizie în plan personal care să îţi îmbunătăţească un anumit aspect, na, al vieţii. Ei, și de asta am povestit noi și am desenat noi în detaliu și faţa de pernă şi… da. Să fie toate astfel încât să minimizeze riscurile de a fi scos din această transă, să o numesc aşa, în care tu te-ai dus ori să te bucuri de partenerul tău, că și asta vreau și lucrez la… am două bungalow-uri speciale pentru cupluri, în care vreau să duc sarea și piperul dacă se doreşte, în viața de cuplu a antreprenorilor, ori să vii să planifici, să îţi ţii şedinţa, să… na. Dacă vreau și altceva, și mi-ar fi uşor, adică ok, de ce să mă nişez acum doar pe treaba asta, și să… toţi, fără excepţie, din jur, nu vorbim de persoana cu care discut la telefon acuma, pe zoom adică, îmi spun că o să-mi fie greu, că de ce să limitez, că de ce să nu fie bungalow-urile astea pe Booking și să vină toţi saşii care circulă prin Mărginimea Sibiului că aici ne aflăm, în Sibiel, să se cazeze la mine, că au bani, că ar veni,  și că arhitectura e contemporană, și că restaurantul vrea o stea Michelin în 2 ani, am reuşit să recrutez un chef la nivelul ăla. Că etcetera și etcetera. Da? Dar atunci omul ăla care a venit să planifice se va trezi între alţii care au venit să se distreze și lucrurile astea într-un spaţiu de un hectar nu se mai pupă. Nici în zece hectare.

(RC)(01:38:32) Oamenii asta o văd ca problemă majoritatea business-urilor. Văd prea mulţi antreprenori care pică în capcana asta să… zic ca se nişază dar nu prea se nişază. Și strică tot pentru că nu fac nici ceva pentru publicul general dar nu fac nici ceva pentru nişă. Fac o ciorbă. Și asta e partea grea pentru antreprenori. Să poţi să-ţi închizi urechile la lucruri de genul ăsta. Pentru că nimeni altcineva nu poate să își vadă viziunea la fel de bine ca tine. Nu poate. Nu poate s-o simtă, nu poate s-o înţeleagă la fel de bine ca tine. Și atunci pur și simplu ei nu vor să-ţi facă rău, oamenii aştia. Ei vor să te salveze. Dar de multe ori foarte mulţi oameni din jurul tău vor să te salveze în jos. Ideea este că cu toţii am întâlnit, am avut, să zicem, colegi de liceu, sau de facultate. Eu am plecat după două luni de la facultate. Dar cei care au făcut facultate. Care te întâlneşti cu ei după 3,4,5,7,8,10 ani și vezi foarte bine că ei au rămas la un nivel, tu ai crescut la un alt nivel. Nu prea mai aveţi neapărat subiecte în comun, sau înţelegerea lumii asemănătoare. Însă îţi dă nişte sfaturi, că nu se pot abţine. Și îţi dau nişte sfaturi despre cum ar trebui să faci, ce ar trebui să faci, și luăm chestia aia ca o chestie de răutate. Dar trebuie să înţelegem din ce context îţi vorbeşte omul ăla. Omul ăla îţi vorbeşte dintr-o anumită înţelegere a realităţii. Din înţelegerea aia, ceea ce tu faci este foarte periculos. Și nu duce la ceva bun. Și atunci el încearcă să te salveze, să te scoată de acolo. Dar dacă te uiţi din exterior, de fapt unul de pe o treaptă mult mai joasă încearcă să te salveze trăgându-te pe tine de sus pe treapta lui. Și asta se întâmplă de foarte multe ori în viață, dar mai ales în antreprenoriat. Dar li se întâmplă oamenilor cu părinţii. Părinţi care încearcă să-și salveze copiii tragându-i în jos. Din cea mai bună intenţie. Dar ei în realitatea lor, în modalitatea în care şi-au explicat viața, ceea ce tu faci pe treapta aia mai de sus este riscant, greşit și aşa mai departe. Și atunci, cumva, în capul lor locurile sunt schimbate. Ei sunt mai sus și tu eşti mai jos, din înţelegerea realităţii lor. Și atunci ai impresia ca încearcă să te tragă în jos, când de fapt ei ce încearcă este să te salveze în jos. Și ai nevoie de destul de multă stimă de sine și încredere în viziune să faci lucruri de genul ăsta. Și sunt multe poveşti ale altor antreprenori cărora li s-a spus într-una că sunt nişte tâmpenii ceea ce încearcă să facă. Că n-o să fie nimeni care o să-l vrea, că n-o să fie nimeni care își doreşte…

(AM)(01:42:04) Da, sau că sunt foarte puţini, sau că… Da, bine, sunt puncte de vedere. Nu că nu mă afectează, cumva în orice punct de vedere poţi găsi sau de oriunde poate sări o idee care să contribuie ca tu să-ţi atingi viziunea deci cumva eu cam aşa sunt. Ca dacă te ascult, și chiar dacă ai altă părere, și acolo pot găsi ceva ce mă ajută pe mine să merg în continuare.

(RC)(01:42;32) Mai este o problemă cu feedback-ul, să ştii. Eu am observat-o și o observ extrem de des. Și am mare grija la ea. Eu dacă să zicem scot un soft de management, da? Și ti-l dau să-mi dai un feedback pe el. De cele mai multe ori omul ce feedback îmi va da, nu îmi va da părerea lui. Îmi va da ce crede el că ar crede alţii. 

(AM)(01:43:00) Sau că aştepţi tu.

(RC)(01:43:01) Mai puţin ce aştepţi tu, depinde. Sunt și oameni care îţi spun cam ce ai vrea tu să auzi doar ca să se simtă bine pe lângă tine. Dar majoritatea ceea ce fac este, îţi dau feedback cu gândirea asta. Cu ce ar crede alţii că ar crede despre ce i-ai cerut tu feedback. Și de exemplu dacă eu îţi dau un text, ştii, îţi dau un text să zicem pentru o reclamă și îţi cer un feedback pe el, de cele mai multe ori oamenii îmi vor da feedback pe ceea ce cred ei că ar crede alţii când vor citi textul ăla sau se vor uita la reclama aia. Și de fapt tu nu vrei asta. Pentru că foarte puţini oameni au empatia asta atât de bine exersată încât să ştie cu adevărat sau să prezică cu adevărat cam cum ar vedea alţii reclama respectivă. Și atunci de fiecare dată trebuie să duci feedback-ul, să te asiguri ca feedback-ul pe care îl primeşti este de la el, nu de la ce își imaginează ei că ar face alţii. Am avut ani de zile de feedback-uri de rahat până când mi-am dat seama că de fapt oamenii nu îmi spun ce cred ei despre ceea ce le dau eu, ci îmi spun ce cred ei că ar crede alţii despre ceea ce le-am dat eu.

(AM)(01:44:28) Cred că este o chestiune de cum ceri feedback, nu? ca să poţi…

(RC)(01:44:35) Este o dată de a seta contextul de feedback. Adică să spui “Băi mă interesează feedback-ul tău, ce crezi tu personal, nu să te pui în papucii altora sau să îmi dai feedback despre ce consideri că ar crede alţii. Mă interesează pur pentru tine personal. Pe mine mă interesează pentru tiparul tău, cum eşti tu. Nu pentru alţii. Vreau pur de la tine personal feedback-ul.” Dar de cele mai multe ori asta nu-i de ajuns. Și ceea ce trebuie să faci este să readuci contextul. Și atunci când îţi dau feedback să îl re-spui contextul, din nou, până când înţeleg. Oamenii se duc foarte uşor în contextul ăla să-ţi spună ei ce ar crede alţii. Și pe mine nu aia mă interesează atunci când cer feedback. 

(AM)(01:45:31) Uite, eu n-am cerut multor oameni feedback pentru ideea mea, pentru că nu ştiu, nici nu am avut ocazia să cer unora care ar fi în targetul meu de client, sau ar avea o afacere similară, nici nu am căutat mult. Dar de câte ori am avut ocazia, și nu de multe ori, repet, cum a fost acea întâlnire de la Bucureşti, la care am participat alături de tine, cumva m-am potrivit în preajmă… Am avut noroc de 2, 3,4 persoane din grupul în care eram, la care am expus ideea mea. Că nu e ceva ascuns, nu sunt genul să n-o spun să n-o facă altul, din partea mea să existe 20 de locaţii de genul ăsta în România, că vorbim de sute de mii de antreprenori și cu tot cu freelanceri depăşim milionul, și unul dintre… cred că am avut un feedback extraordinar de la două-trei persoane, din care una mi-a oferit și o provocare, o idee bună, nouă. Nici nu ştiu dacă mai am cartea de vizită ca să îl invit să și-o trăiască, ştii? Și de asta zic, că este important cui, în ce context, da, ai zis bine, ceri. Acuma na, cum am discutat și mai devreme, cu prietenul din copilărie, sunt mulţi care îl dau fără să li se ceară, cum îţi dau ajutorul fără să-l ceri, au impresia ei că-i ajutor, dar na, am învăţat să triez lucrurile astea și cumva să nu alterez chiar dacă am tendinţa, în lipsă de resurse, de exemplu, să fac concesii, sau într-un anumit context în care sunt foarte obosită. Și îţi zic “ok, ar fi mai simplu să trântesc aici o ce vreţi, o căsuţă de lemn, poftim, nu trebuie să fie la nivelul la care fac eu, de costă una cât o casă de om, cu nu ştiu ce touch, tot felul de chestii automatizate prin ea. Geamul nu trebuie neapărat să fie atât de mare, cu toate că mi se spune că are nu ştiu câte sute de kilograme și cum îl aducem în varful dealului, adică vorbim de elicoptere ruseşti care au făcut o ofertă pentru treaba asta în momentul de față. Nu-l vreau din două. Adică cumva dacă tot fac, ori îl fac aşa, ori mai aştept. Nu e varianta să nu-l fac sau să îl fac diferit. Și eu una mă întreb dacă nu greşesc. Dar nu ştiu de ce mă întreb asta, că ştiu că nu greşesc. Ori îl fac dedicat acestor oameni și la nivelul pe care ei îl merită, că un om care a construit un business chiar merită nivelul pe care vreau eu să-l dau aici, și cina la nivelul ăla, și salteaua la nivelul ăla, și geamul ăla dintr-una, chiar le merită. Pentru că it’s top of the edge. N-ai ajuns să planifici de aici dacă îţi doreşti ceva mai puţin de atât. Pentru că eşti la nivelul ăla, cred eu. Aşa gândesc eu. Sau să vii cu partenera aici, cine ştie de pe unde, poate doar pentru o noapte. Ce e mişto, uite, că fac o paranteză, este ca poţi să te opreşti din drum înspre Cluj și să ai totul asigurat aici, inclusiv tableta dacă-ţi lipseşte, agendă, pix, ce-ţi doreşti tu, papuci, lenjerie, absolut tot ce ţi-ar lipsi. De câte ori nu ne îndreptam către ceva, primeam un telefon de 2 lei, care reseta un pic planurile noastre pe termen scurt, intram în starea aia, adică, vorbesc de ce am trăit eu, na. Intram în starea aia “Ok, și acum ce fac?” Pentru că ori nu mai am încasarea aia mare pe care m-am bazat și am promis, ori nu îmi mai vine transportul ăla, ori şi-a dat demisia managerul meu general sau financiarul sau HR-ul, ori o veste proastă în legatură cu sănătatea părinţilor sau ceva, am păţit și aşa ceva, și care ar fi permis să stau totuși undeva o noapte, și mi-am ales undeva în Sinaia, am dat o grămadă de bani pe camera respectivă. Pe lângă faptul că m-au înnebunit toate floricelele dinăuntru, că nu era momentul, că primisem chiar o veste grea, era un pic prea personalizat spaţiul, să zic aşa. Nu mi-a asigurat locul ăla în care să mă liniştesc și să găsesc acuma “ok, stau în grădină, mi-am pus căştile, telefonul, mă uit repede, ce soluţie găsesc, de unde fac rost de banii ăia, sau ce fac cu tata care uite, s-a îmbolnăvit și s-ar putea să îl pierd, sau…” Și m-am oprit peste noapte acolo. Am zis “Ok, n-ajung acasă în seara asta, ajung maine, dar ajung bine. Că nu pot să mă duc acasă aşa. Ştii? Că poate, da, dacă e o chestie profesională nu vrei să o duci acasă nerezolvată, fără soluţie. Și mi-am ales tot felul de astfel de locuri și n-am avut contextul să pot… Adică singurul context era să stau inchisă la mine în cameră să mă rog să nu droncane toţi uşile în jur sau să alerge copii pe acolo, sau adulţi să se alerge, că se mai aleargă și adulţii…

(RC)(01:50:28) Din rana asta am și creat ideea când am creat-o.

(AM)(01:50:31) Da. Din rănile astea. Și na, și acum mă ţin cu dinţii de ea, ştii? 

(RC)(01:50:36) A propos de ce ai spus, că ai momente în care nu eşti sigură că aşa e cel mai bine…

(AM)(01:50:47) Nu sunt sigură dacă trebuie să ţin cu dinţii de ele cu costuri mari de timp și financiare, ştii?

(RC)(01:50:54) În primul rând în sinea ta ştii.

(AM)(01:50:57) Da, eu ştiu. 

(RC)(01:50:58) Răspunsul. Partea bună este că e normal, pur și simplu, să nu ştii. E normal. Cumva, ceva îţi spune din interiorul tău că e cumva și că aşa ar trebui să fie. Dar aceasta neîncredere este absolut normală. Numai că nu ştiu de ce oamenii fug de ea și consideră asta ca și cum ar trebui să facă ceva în legatură cu ea. Nu trebuie să faci nimic în legatură cu ea. Oamenii care s-au căsătorit și au ajuns să aibă o viață superbă împreună toată viața, mulţi dintre ei aveau dubiul ăla înainte să se căsătorească, dacă fac ceea ce trebuie sau nu. În sinea lor ştiau. Dar aveau dubiul ăla. E ceva normal, de care n-ar trebui să considerăm ca vom ajunge vreodată la un nivel atât de mare de claritate încât acel dubiu să nu mai apară. Este un demon cu care trebuie să trăim și care ştim ca e acolo numai să ştim dracu că e demon și să nu îl confundăm cu vreun înger. Dar demonul ăla nu va pleca decat în momentul în care chiar o iei razna. 

(AM)(01:52:13) Ai atât de mare încredere în tine încât…

(RC)(01:52:14) Exact. 

(AM)(01:52:15) Am cunoscut, să ştii. E fantastic să cunoşti un asemenea om. Eu nu-mi imaginam că există un om cu atâta… Da. Interesant.

(RC)(01:52:26) Dar aia nu mai e stimă de sine, aia e nebunie.

(AM)(01:52:29) Da, este. 

(RC)(01:52:30) Pentru că mulţi confundă chestia asta. De genul stima de sine cu încrederea aia orbească. Păi da aia e nebunie. Stima de sine vine la pachet cu neîncredere. Dar cu o neîncredere pe care poţi să o bați mereu. Constant, nu cred că a fost business pe care să îl creez, business de succes pe care să îl creez și care să nu am dubiul ăsta. Am schimbat atât de multe business-uri în câteva ore de consultanţă, cum a fost și cu tine la început. Și după aia business-ul a explodat, dar oamenii aveau impresia atunci că eu eram 100% sigur pe chestia aia, pe ceea ce am spus. Niciodată nu sunt 100% sigur pe ceva. Îmi ajunge să ştiu că sunt 80% sigur. Şi au fost, normal, momente în care am dat-o în bară și a trebuit să re-intervin și să rezolv ca să ajung acolo unde trebuie. Neîncrederea e sanatoasă.

(AM)(01:53:36) Până îţi conferă soluţii noi de creştere, să ştii, neîncrederea. Uite, mie, a propos de “ok o să fiu foarte nişată, și cum targetez, și cum o să vând, și cum fac să vând în avans, și toate provocările pe care le trăiesc zilele astea, cum fac să fie încredere că locul asta va exista și că va fi la nivelul ăla, mi-a dat de fapt o grămadă de soluţii. Bun atunci fac asta, atunci asta clar nu se… Asta trece în cultură, asta trece acolo, ştii? Să le fixez, să le aranjez, să apara noi soluţii pentru tot felul de probleme, deci cumva neîncrederea asta  e de fapt o bază bună de creştere. E ca un pământ fertil, ştii? Eu am început să o văd aşa.

(RC)(01:54:26) A propos de asta, nu ştiu de ce oamenii se cred atât de unici. Pentru că asta le-ar cam rezolva o mare parte din problemele de stimă de sine și de a sta în dubii dacă o idee este bună. Pentru că dacă nu te-ai mai crede atât de unic ca om, ai şti că dacă tu ai nevoia aia atât de arzătoare să ai un loc unde poţi să te duci să gândeşti, unde să poţi să te izolezi dacă vrei, unde să ai tot confortul necesar astfel încât să gândeşti bine, unde atunci când te duci ştii că mai sunt alţi 10 antreprenori pe lângă tine care la fel sunt în sesiunile lor de strategie, de gândit, unde atunci când ai chef să socializezi și să ieși la o cafea ai cu cine să te sfătuieşti, dacă nu te-ai mai crede atât de unic că doar tu ai ceva în tine care are nevoia asta și nimeni altcineva s-ar putea să n-o mai aibă, n-ai mai avea problema asta. Doar că ne credem… nu ştiu de ce avem nevoia asta să ne credem atât de unici noi și problemele noastre.

(AM)(01:55:30) Tot lipsă de stimă de sine, cred eu. 

(RC)(01:55:33) La fel eu păţesc chestia asta constant cu… când le spun că au nevoie să îşi recruteze lideri buni sau manageri buni. Zic “Aaa dar la mine în industrie, la mine în oraş, la mine în coşmelie, la mine nu ştiu ce, nu există”. La fel, este unic, problema lor este unică. Sau “Aaa, la mine, eu am mai încercat să recrutez, dar a venit, și după un an de zile n-a fost bun.” Din nou, eşti unic în problema asta, săracul de tine. Eşti unic în problema faptului că vei recruta oameni care se vor dovedi că nu sunt buni, și trebuie să-i schimbi. Avem nevoia asta continuă să ne transformăm problemele în probleme unice, și noi să credem că nevoile noastre sunt unice. Dar nu sunt. Dacă tu ai nevoie de aia, cu siguranţă mai sunt o grămadă de oameni care suferă după același lucru, care ar avea nevoie de același lucru. Asta nu înseamnă că nu ai nevoie să îi faci marketing, să îi convingi că au nevoie de lucrul ăla, să le arăți că există, să le arăți beneficiile. Dar nevoia fundamentală, ea există. Exista în tine, există si în alţii.

(AM)(01:57:00) De asta sunt sigură. Este extraordinar de important să ne păstrăm regulile, pentru că de câte ori ne auzim la o distanţă mai mare de timp îmi dau seama că ies din ele. A propos de câte ore dau business-ului, uite. Iar nu mi-am pus întrebarea asta. Iar nu am setat în contextul care trebuie, iar lucrurile au luat-o un pic razna, și mi se pare extraordinar de important că prin orice am trece, ca și provocări personale, profesionale, să ne păstrăm o conduită care ne duce în starea aia în care ne e bine, ştii? Cam asta e concluzia pentru mine. Poate să vină orice, și de bun și de rău, dacă tu eşti disciplinat să poţi drămui timpul, să poţi să te focusezi 100% în timpul respectiv pe fiecare aspect, toate se rezolvă cu bine, ştii? În rest îmi ţin pumnii, că sunt în plin avânt, cu un deadline foarte scurt, în rest mă bucur de tot și îţi multumesc pentru ocazie. 

(RC)(01:58:21) Mulţumesc că ai urmărit acest episod din TBF Show. Vreau să îi mulţumesc Ancăi pentru participare, pentru prietenie și pentru nebunia de care dă dovadă în urmărirea pasiunilor ei. Dacă vrei să fii anunțat de fiecare dată când lansăm un nou episod din TBF Show, intră pe TBF.ro și ai grijă să te abonezi. Până data viitoare, îţi urez mult succes, şi, normal, rămâi nerezonabil!

TBF
Copy link
Powered by Social Snap