TBF

Episodul #22

E

În acest episod am o invitată foarte dragă mie, și anume Claudia Munteanu. Până în prezent am avut ca invitați doar antreprenori, însă m-am decis să ignor această regulă pentru că aceasta doamnă pur și simplu merită.

Claudia este unul dintre cei mai buni vânzători de camioane din țara noastră. În urmă cu câțiva ani a reușit să încheie vânzarea a 101 camioane unui singur client după ce l-a urmărit timp de 4 ani de zile. Este extrem de pasionată de educația tinerilor și își dedică o mare parte din timp pentru a-i ajuta să ducă o viată împlinită. Mai mult de atât, este destul de dusă cu pluta încât să o pot considera o prietenă adevărată. 🙂

Asculta episodul pe: Apple Podcasts, Spotify, Google Podcasts, Stitcher

Vom vorbi despre educația tinerilor și despre sumedenia de bullshit-uri împinse cu forța pe gâtul lor de către părinți, societate și industria de dezvoltare personală, despre misiune și de ce este normal să ai mai multe pe parcursul vieții, despre descoperirea valorilor, despre carieră sau mai bine zis despre cariere și de ce tinerii nu ar trebui să folosească acest cuvânt la singular, despre ce trebuie să căutăm la un partener sau manager, despre cele mai importante două abilități ale unui vânzător remarcabil și multe altele.

transcript

CM) – (01:49): Zi-mi ceva despre Răzvan de la, nu știu…de la 16-18 ani….ceva ce poate fi spus….

RC – (01:58): Undeva, la 18 ani, cred că m-am hotărât eu să mă angajez pentru că treceam printr-o depresie groaznică. Am crezut că angajatul, măcar îmi dă ceva de făcut, să trec prin momentele ălea….Când m-am angajat, îmi aduc aminte că nu știam nimic; pur și simplu am aplicat pentru un job unde nu știam absolut nimic. Am învățat după interviu când m-au întrebat tot ce trebuia să știu, eu am răspuns că da; știu deja, după care în noaptea aia și în următoarea noapte, pur și simplu am stat să învăț ceea ce spusesem că știu deja; după care am dat un test; m-a recrutat; m-a angajat și în 6 luni de zile s-a hotărât antreprenorul respectiv că eu ar trebui să conduc compania respectivă. Aveam 18 ani și habar n-aveam ce înseamnă să conduci oamenii, am fost probabil, unul dintre cei mai proști manageri posibili. Dictatorial e puțin spus…mă ura toată lumea din companie, dar cu toate astea aduceam rezultate, și am crescut compania într-un an; nu mai țin minte…cred că de la 5 angajați când mi-a dat-o mie pe mână, undeva la peste 30, dar, tot, în continuare, eram cel mai prost manager și lider posibil. Ăla a fost singurul moment în care am fost angajat. Mi-am dat seama că nu e despre mine; nu voi performa ca și angajat sau cel puțin, nu voi fi împlinit, pentru că de performat, am performat, însă nu voi fi împlinit. Aia a fost prima și ultima oară. Dar să-ți răspund întrebării…un copil cu mai multă stimă de sine decât experiență. Am avut norocul ăsta de la mama. Și cred că este unul dintre lucrurile de care ai nevoie. Să ai destulă stimă de sine. Adică, să poți să ai încrederea aia în tine că orice apare, îi vei da de cap. Pentru că mulți, definesc cumva stima de sine ca o predictibilitate. Adică, am predictibilitate în ceea ce fac și atunci am încredere, dar, de fapt nu este asta; stima de sine este abilitatea de a continua să ai încredere în tine atunci când nu știi ce urmează. Cumva…asta m-a ajutat să iau mult mai multe riscuri decât aș fi luat în orice alt context și mai mult să greșesc enorm de mult și asta m-a ajutat să cresc.               

CM – (04:35): Mulțumesc că mi-ai ridicat la fileu două mingi foarte importante pe care le aveam și eu trecute. Vin dintr-o zona în care lucrez foarte, foarte mult cu tinerii și cred că ăsta este un mesaj foarte bun pentru cei care își doresc să devină antreprenori, pentru că observ la ei…și nu numai la zona asta de tineri, cum ai zis tu, 18-20 de ani, dar și la categorii mai mari 30-40, chestii de-astea că la 18 ani trebuie să știi care ți-e misiunea, care ți viziunea, care ți scopul, care ți-s toate. Da! Și este o chestie care pe mine mă disperă pentru că pune o foarte, foarte multă presiune mai ales pe cei tineri. Chestia asta: mamă, dacă nu intru la facultate s-a terminat viața mea sau dacă nu fac chestia asta s-a terminat viața mea și încerc mereu să le explic că este doar o oportunitate sau o posibilitate de viață, dar chestia asta care o întâlnesc din ce în ce mai mult în cursuri și peste tot găsește-ți misiunea în viață și asta va fi piatra filozofală și de aici ți se vor termina toate, pe mine mă disperă chestia asta. Și apropo de asta: când ți-ai dat seama sau cum ți-ai construit misiunea ta sau care a fost parcursul până când s-a clarificat chestia asta?   

RC – (05:59): Păi, am crezut că-mi știu misiunea de cel puțin 20 de ori până acum.  

CM – (06:04): Mulțumesc! Nu-s singură atunci!….Ok

RC – (06:10): Și nu cred că a fost vreodată greșită, pur și simplu aia era ceea ce m-a ajutat cel mai mult în momentul ăla. Exact cum spui tu: prostia asta din dezvoltare personală, 1. că poți s-o găsești; că este ceva care este undeva în tine; te naști cu ea și trebuie să scormonești prin căcat până când ajungi la ea. E un bullshit! Pentru că o creezi! N-o găsești în tine. O creezi… dar problema mea cea mai mare apropo de asta este că copiii și la fel și adulții și mai rău decât copiii nu-s încurajați să experimenteze….pentru că n-ai de unde să știi. Din nou, dacă mergi pe filosofia că o creezi, creezi cine vrei să fii, creezi până la urmă la ce vrei să muncești tot restul vieții sau cel puțin următorii 5 ani sau următorii 3 ani, după care se poate schimba. Ai nevoie să experimentezi destul de mult să știi ce e posibil, ce ai putea să faci, astfel încât să zici: da, îmi voi dedica următorii 20, 30 sau patruzeci de ani în direcția sta,. Când ai foarte puține opțiuni, de cele mai multe ori vei alege ceea ce dictează societatea sau ceea ce crezi cu informații foarte puține că ar trebui să faci…este ca oamenii….un om care își pregătește o excursie în jurul lumii, dar el nu știe încă că lumea e rotundă. Și înainte să pot să îmi pregătesc călătoria aia în jurul lumii, am nevoie să știu măcar că lumea e rotundă; măcar să știu ce aș putea să fac pe timpul acelei călătorii și așa mai departe. Asta, cumva, diferă de la cultură la cultură. Noi avem o cultură în care greșelile sunt pedepsite, pentru că am și eu o anumită filosofie a mea în care anumite greșeli ar trebui pedepsite și ar trebui să existe consecințe la ele. Dar, la noi, cumva sunt pe dos. Și anume că, pedepsim greșelile care sunt făcute din experimentări, și nu pedepsim greșelile care sunt făcute din faptul că, pur și simplu omul nu face ceea ce este bine pentru el sau pentru companie, să spunem în sensul că ajungem să pedepsim un manager sau un lider sau un expert în companie pentru că a încercat o tehnică nouă sau și-a pus un obiectiv nerezonabil și a vrut să vadă dacă reușește, dar nu pedepsim faptul că oamenii nu urmăresc procedurile de care depind toți ceilalți, ca acea companie să funcționeze. Și la fel, este cu copiii. Văd că pedepsim încercările, încercările de a experimenta într-o direcție sau în alta sau le întrerupem de la început, dar nu pedepsim, de exemplu, faptul că copilul respectiv nu are o consecvență în a experimenta. Sau nu pedepsim faptul că copilul respectiv nu face lucrurile care țin de el și care sunt dovedite că te duc la o viață mai bună. Adică, nu pedepsim faptul că mănâncă de la Mc sau mănâncă de la nu știu ce…alte fake food-uri, dar pedepsim eșuarea într-un experiment; pedepsim eșecul într-un experiment. Este atât de mult impregnată în noi genul ăsta de abordare, de gândire, de evaluare a succesului, încât, din păcate, din ce în ce mai mulți copii continuă să crească cu ideea asta. Mulți spun că se îmbunătățește. Eu nu văd că se îmbunătățește. Dacă stai și te uiți la comentariile din social media…dacă stai și te uiți la comentariile unui new video pe youtube, unde o anumită persoană încearcă să arate o anumită fațetă, care nu este tocmai populară, vezi, de fapt acele dureri, vezi de fapt, acele limitări ale copiilor. Și cei din dezvoltare personală, din industria de dezvoltare personală, la fel și cei din industria de dezvoltare profesională trebuie să înțelegem câteva lucruri: 1.  90% dintre ei vorbesc din cărți. Ăsta e primul lucru. Au învățat din niște cărți. Le-au tradus prin puterea lor de înțelegere a acelor cărți și apoi le predică mai departe. Ăsta e unu. 2.  Majoritatea și din dezvoltare personală și din dezvoltare profesională, din păcate, o parte dintre ei cunosc, viața lor e mai tristă decât a ta. Și-atunci oamenii ar trebui să aibă, și mai ales copiii ar trebui să aibă grijă de la cine învață. N-ar trebui să evalueze viața unei persoane după lucrurile pe care le publică pe social media, pentru că aia e ceea ce vor să arate, nu este ceea ce există în spate. Trebuie să înțelegem faptul că este o industrie ca orice altă industrie. Oamenii  ăia vor să facă niște bani. Și-au găsit acolo o modalitate care sună bine de a face bani, pentru că…. nu vând camioane, ci….eu schimb mentalități și atunci eu trebuie să fiu văzut mai bine decât ceilalți, dar este o industrie ca oricare alta; în care oamenii respectivi au nevoie să vândă ceva ca să facă bani. Când vine vorba de informație, informația complexă este ceea ce se vinde mai scump. Pentru că asta este! Oamenii consideră că dacă informația este prea simplă; dacă, de exemplu eu pot să te învăț marketing în jumătate de oră, nu vei plăti 5 000 de euro față de dacă spun că te voi învăța marketing într-o săptămână. Și-atunci, tipul ăsta de industrie și de monetizare, la ceea ce duce este ca aceiași așa ziși experți să complice lucrurile. Pentru că lucrurile complexe se vând mai scump decât lucrurile simple. Și-atunci iau un lucru ca antreprenoriatul sau ca managementul și în loc să-l predau în trei ore, că să zicem sunt expert, am trecut prin el, le înțeleg cu adevărat și atunci pot să reduc totul la lucrurile fundamentale astfel încât să spun: trebuie să știi asta, asta, asta, ăstea sunt procesele, mergi mai departe, du-te și implementează-le, în loc să fac asta în 3-4 ore mă duc și fac asta în așa-zis MBA de 5 luni, unde pot să iau 20 000 de euro. Trebuie să înțelegem că asta este industria de dezvoltare personală; asta este industria de dezvoltare profesională. Oamenii asta cer. Aceeași așa ziși experți asta dau. La fel cu televiziunea. Oamenii cer scandaluri, oamenii cer breaking news, oamenii cer femei cu…sfârcurile la vedere…atunci asta o să găsești pe televizoare. Așa a evoluat industria de dezvoltare personală și profesională în România. De ce spun în România? Pentru că în Romania a intrat mai târziu și încă este la nivelul de hai să complicăm lucrurile. În alte țări, în care a intrat mai devreme, a trecut de nivelul ăla. Adică, a ajuns la nivelul la care oamenii învață la de la cei care au făcut deja acel lucru și sunt dispuși să plătească 2000 de euro pentru jumătate de oră cu persoana aia sau o oră cu persoana aia, pentru că știu că le-a rezolvat problemele decât să plătească pentru un curs de-o săptămână doar să fie mai complex. Dar va mai dura! Vor mai dura ani de zile până când noi vom trece de curba aia.                                        

CM – (13:59): Apropo de chestia asta…mi-a plăcut foarte mult….văzusem un interviu cu Robbins, mie îmi place foarte mult Robbins în continuare, în care povestea și chiar sfătuia chestia asta, suntem într-o perioadă, sau cel puțin, îmi place să cred că și noi România vom intra în perioada aia, în care rezultatele vorbesc mai mult decât diplomele și avea Robbins o mulțime de exemple; de oameni foarte simpli, fără studii, școli, sau nu știu ce MBA-uri care pur și simplu făcând o chestie foarte, foarte bine, și având rezultate foarte bune pot să dea mai departe din practica lor și nu din teorie. Și chiar povestea de o tipă din Slovacia care lucrase 4 ani cu copiii cu dizabilități și a reușit la un moment dat să facă un context din ăsta în care să întâlnească profesorii care lucrau cu acei copii cu părinții. Pentru că, de fapt, ea și-a dat seama că ce făcea ea la școală ca profesor, dărâmau părinții acasă, și a ajuns tipa să aibă un rating foarte, foarte mare, dar la fel, pentru că livra rezultate. Fără MBA-uri, cum ai zis tu și chestii de genul ăsta. Și apropo de ceea ce zici tu cu greșeli și cu încercări, eu am avut toată perioada în care băiatul meu a fost mic o chestie de-asta de îmi seca nervii, știi întrebarea aia a părinților la copii: ce ți-ar plăcea să faci? Adică…..ți-ar plăcea pictură, ți-ar plăcea ski, ți-ar plăcea călărie? Frate, dacă nu duci copilul să testeze 2,3,4 ore să vadă exact ce presupune chestia aia, de unde ar trebui să știe copilul ăla ce i-ar plăcea să facă? Adică, așa la nivel de vis…vreau să fiu Spiderman…frate, ia să vedem ce presupune chestia asta.     

RC – (15:57): Măi, când am descoperit sexul, am vrut să fac doar sex.  

CM – (16:03): Dar până atunci nu știai despre ce e vorba….

RC – (16:06): Exact!…Nu știu de ce părinții pun astfel de întrebări total idioate, pentru că sunt total idioate și îi stresează pe copii cu astfel de lucruri că trebuie să-ți găsești până la 18 ani ce vrei să faci în viață. Tu ai 50 și habar n-ai!!

CM – (16:25): Exact!! Exact!! Bravo!! Eu la fel….apropo, trecând acum în parteade business…nu sunt fan McDonald’s, nu mănânc la McDonald’s și nu știu ce, dar, în schimb îmi place ideea aia: în momentul în care vrei să devii manager McDonald’s trebuie să treci prin toate etapele; adică, de la început spălat pe jos până la friteoze, până la făcut absolut tot; pentru că doar așa văzând care sunt toate procesele și toate lucrurile pe care le presupune munca aia, poți să fii un manager bun și nu vorbesc strict la nivel de management; nu vorbesc neapărat la nivel de leadership, dar cred că asta este și cu meseriile, sau carierele sau cu nu știu ce.   

RC – (17:11): Unul dintre lucrurile toxice, care se tot repetă, este ideea de carieră. Pentru că este la singular. Pe parcursul vieții, vrei să ai mai multe cariere. Nu vrei să ai una singură! Dacă ai una singură, nu prea ai făcut mare lucru. Sau ai fost atât de iluminat….te-a născut măta direct în bec încât ai știut de la început dar ăstea sunt cazuri foarte rare, și de cele mai multe ori, se nasc din răni. Au o rană destul de puternică, încât știu de la 14 ani: eu vreau să-mi dedic viața să rezolv problema asta. Dar astea sunt cazuri excepțional de rare. Nu cred că sunt mai presus ca alții care, pur și simplu descoperă ceva care îi pasionează, își fac o carieră timp de 5 ani acolo, după care se mută în altceva, după care se mută în altceva, după care se mută în altceva. Atâta timp cât performează în fiecare și în timpul cât au stat acolo chiar a fost o pasiune pentru ei, nu văd nici cea mai mică problemă. Numai că unul dintre lucrurile pe care le căutăm și pe care ăștia din industria de dezvoltare personală și profesională merg foarte bine pe ele….anume creierul nostru caută logică și dacă există logică, acordă încredere. Așa funcționăm! Ideea este că enorm de multe bullshit-uri par logice! Enorm de multe! Pentru că eu acum pot să fac un speech, de ce ar trebui să ai o singură carieră în toată viața si sa sune foarte logic: pentru că vei avea focus, pentru că nu va trebui s-o iei de la zero de fiecare dată vei adăuga pe ceva ce deja ai și după 30 de ani de a păstra cariera respectivă, vei ajunge să ai o experiență care nimeni altcineva n-o are și atunci vei fi plătit altfel în….. sau vei putea să faci businessul altfel sau…așa mai departe. Asta sună logic! Și la fel de logic sună…ar trebui să faci….. o schimbare în carieră odată la 3,4,5 ani când simți că nu mai ești atât de pasionat de lucrul ăla pentru că…..apoi, după 20 de ani, în care ai schimbat, poate 4 cariere și ai devenit foarte bun în ele, combinația a celor patru lucruri pe care le-ai cunoscut bine, va da naștere la ceva unic, pe care numai tu poți să-l faci pentru că doar tu ai avut experiențe în ăstea 4 lucruri. Și-acuma, ambele sună logic! Pe care o alegi? Pentru că fiecare acolo își dă cu părerea. Și…..asta a fost și problema mea și cu de a studia, de exemplu businessul sau managementul sau a crește afaceri. Vezi tot felul de guru în management care spun tot felul de sisteme și tot felul de lucruri pe care dacă le-ai face, atunci ai fi un bun manager. Dar apoi,….scapi de tot zgomotul respectiv și te duci în….. practică și te uiți la oamenii care cu adevărat au construi companii de miliarde. Și vezi că oamenii respectivi au făcut 90% pe dos față de ce….. transmit toți ceilalți că ar trebui să facem…și de fapt, acolo este adevărul. Nu este în ce s-au gândit alții că ar trebui să fie logic. Adevărul este acolo unde a funcționat de mai multe ori un anumit stil sau un anumit mod de lucru sau un anumit tip de management. Și…..același lucru ar trebui să fie și pentru…..cum ar trebui să învețe copiii; nu ar trebui să fie: mă duc la guru ăla care a citit și el 20 de cărți și le știe pe toate; ar trebui să învețe de la experți, de la oameni care trăiesc acel lucru și să vadă cu adevărat dacă este pentru ei sau nu și inclusiv să se gândească la: băi, sunt dispus să dedic următorii 3 ani carierei ăștia și să nu te gândești la o chestie de genul: dacă dedic următorii 3 ani și aia nu va fi pentru mine? Nu este nicio problemă că nu va fi pentru tine. Pentru că ceea ce tu ai învățat în ăia 3 ani, fie că-ți dai seama, fie că nu, atunci când vei ajunge să găsești ceva care cu adevărat este pentru tine sau vrei să-ți dedici următorii 20 sau 30 de ani pentru misiunea respectivă, toate lucrurile ălea prin care tu ai trecut înainte, te vor face unic! Îți vor da o perspectivă pe care nimeni altcineva nu o va face, deci timpul ăla nu va fi pierdut. N-ar trebui să-ți fie frică să dedici următorii 2-3 ani la un lucru care te pasionează. Nu a r trebui să ai frica asta. Și mai ales n-ar trebui să ai frica asta când ești tânăr și responsabilitățile tale sunt să nu mori. Cam acolo ți se opresc cam toate responsabilitățile.                          

CM – (21:49): Voiam doar să fac așa o simplă paralelă, care pe mine m-a impactat foarte mult. Povestea aia foarte basic și foarte clasică, în momentul în care este Jobs plimbându-se prin campusul lui universitar. Momentul care când nu mai era la facultate s-a dus și a făcut un curs de caligrafie. Nu știa de ce îl face, nu știa cum îl face și n-avea nicio viziune, dar în momentul în care s-a creat Windowsul și tot avem deja Wordul, avem fonturi la Word, tocmai din cauza asta: că odată se plictisea și a făcut un curs de caligrafie și el zice foarte frumos: că punctele le unești doar dacă te uiți din prezent în trecut, la momentul respectiv nu știi despre ce va fi și cum îți va folosi vreodată experiența aia. Și apropo de învățare: eu cred foarte, foarte mult că mai ales în zona copiilor învățarea trebuie să fie practică. Și… chestia asta….ok vrei să te duci să te faci medic, du-te și stai o săptămână într-un spital și vezi dacă într-adevăr vrei să te faci medic, pentru că eu am cunoștințe care au terminat medicina și vând asigurări de viață, și îi foarte ok….că o fac foarte bine, dar e un timp care la momentul respectiv putea fi folosit altfel, din punctul meu de vedere.         

RC – (23:10): Da! Putea fi folosit altfel. Dar ideea este că…. copiii ăia sunt pedepsiți, dacă, de exemplu, au intrat la medicină și și-au dat seama după 2 ani de zile de facultate că: stai puțin, nu e pentru mine, nu mă pasionează absolut deloc ce e aici. Dacă copilul ăla vrea să renunțe și să…nu știu, să-și pornească o firmă sau să….se facă vânzător, în momentul ăla este pedepsit: și de părinți, și de societate și de tot restul. Și atunci, preferă să rămână acolo, într-un loc care nu le place, până când durerea ajunge atât de mare încât trece de nivelul la care ai fi avut durerea dacă, pur și simplu înfrunți societatea. Dar la mulți, nu ajunge la un nivel atât de mare. Durerea de a înfrunta societatea, de a-ți înfrunta apropiații, de a-ți înfrunta familia, pentru foarte mulți depășește orice alt tip de durere. Și atunci se trezesc la 40 de ani cu o viață unde ei nu prea au avut mare lucru des pus.      

CM – (24:16): Da…frustrați și nefericiți….

RC – (24:18): Dar aicea nu va veni niciodată din educația copiilor. Nu copiii trebuie educați acolo.  

CM – (24:24): Da….Știu. Să știi că ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase feedback-uri pe care le-am avut în cursurile pe care le-am făcut cu adolescenții: doamna, dar cu părinții noștri nu faceți? Nu putem să vă trimitem și părinții la dvs.? Da…este, într-adevăr o mare problemă, pentru că noi ca adulți ne punem toate frustrările și toate…nerealizările noastre pe umerii copiilor și punem foarte multă presiune pe ei pentru că,  într-un fel sau altul vrem să ni se îndeplinească criteriile noastre de părinți buni, știi? Deci, a intrat copilul la facultatea aia, asta validează faptul că eu sunt un părinte bun. În condițiile în care, eu cred că adevăratele criterii de părinte bun, ar trebui să fie 2: să-i asiguri până la 18 ani copilului siguranță și educație astfel încât la 18 ani el să fie…. pregătit să se descurce absolut oriunde în lumea asta, cel puțin ăsta a fost intenția și obiectivul meu din a-mi crește copilul,        

RC – (25:36): Mulți părinți se tot gândesc la ce ar trebui să facă mai mult pentru copii lor. Și e normal. Numai că…cred că întrebarea reală, care ar ajuta pe mult mai mulți, este: ce ar trebui să fac mai puțin? Pentru că problema acuma, cel puțin cum văd eu din exterior, nu este că părinții au nevoie să facă mai mult. Adică, părinții au nevoie să facă mult mai puțin. Mult, mult mai puțin, față de ce fac acum.   

CM – (26:06): Ai avut tu o pastilă foarte, foarte bună în care ai asemănat parentingul cu managementul, de chestia asta că dacă faci lucruri în locul copiilor, de fapt îi iei lui dezvoltarea…..una dintre pastilele mele preferate.  

RC – (26:22): Fundamentul este același…fie că este management, fie că este copil…Idea este că vrei săcrești un lider. Fie că vine din tine, fie că l-ai recrutat. Însă, din nou: nu poți să vând cursuri de…… cum poți să faci mai puțin pentru copilul tău; și-atunci trebuie să-ți vând cursuri de cum poți să faci mai mult pentru copilul tău. Și la fel este și în management: cum poți să-ți ajuți mai bine oamenii. Nu, nu trebuie să-i ajuți mai mult. Trebuie să îți faci jobul…să le dai direcția, să le dai resurse cu care să poată să se educe singuri, să poată să crească să aibă de unde să învețe, și-apoi să te dai dracului la o parte; să menții contextul doar. Dar apoi, când faci asta, nu te mai simți tu folositor. Pentru că foarte mulți, și asta o văd și la părinți, și la….antreprenori…unul din motivele simple pentru care nu se dau la o parte este…sunt foarte egoiste…Adică, pur și simplu, pentru că nu se mai simt ei folositori.         

CM – (27:26): Am avut și eu șocul ăsta de antreprenori care își numea angajații: păi, trebuie să am grijă de copii mei. Păi, frate,dacă angajații tăi îs copiii tăi, deja undeva ați direcționat modelul de management, ceea ce…care nu-i tocmai pe drumul cel bun, știi….     

RC – (27:44): Dacă ți-ai crește copiii bine n-aș avea o problemă cu asta! 

CM – (27:48): Da! Exact! Dar…știi….chestia aia, de copilașii mei, eu cred foarte mult că asta vine dintr-un egoism basic, așa ca și părinții ăia care: copilul meu nu poate sta fără mine! Deci, mie asta mi se pare cea mai mare eroare a parentingului și a managementului. Dacă copilul ăla nu poate sta fără tine, l-ai traumatizat pe viață…pentru că acolo s-a dus naibii…și asta este pentru tine și mamă ce mamă bună sunt eu că copilul meu nu poate sta fără mine! Exclus! Asta este o greșeală fantastică…da….      

RC – (28:23): La un moment dat…..am fost invitat la un prieten…a făcut el la un moment dat un eveniment…..acum mulți ani, nu știu 7-8 ani, și făcea pe ce este el bun pe productivitate, dar majoritatea oamenilor care erau acolo erau antreprenori. Și m-a rugat să mă duc acolo jumătate de zi și să fac hot seat cu ei; adică ei să vină în față și să pună întrebări problemă pe care le au în business și să le dau răspunsul. Și m-am dus și….una dintre persoanele care erau acolo a venit în față și mi-a explicat un ditamai modelul de business care părea logic, dar era o tâmpenie complicată la maxim. Nu asta era problema! Că mulți facem greșeli de genul ăsta când încercăm să pornim businessuri, problema mea era că, ea era singura persoană de acolo cu un copil după ea. Și, în timp ce persoana asta mi-a tot explicat modelul ei de business, fetița asta, care probabil avea, nu știu 7-8 ani, tot se ținea de ea. Și întrebarea mea a fost: Bun…dar ce ai pățit de n-ai avut cu cine să-ți lași copilul, știi? Și mi-a explicat misiunea ei: că misiunea este că și-a dat seama că sistemele școlare nu sunt tocmai sănătoase, ceea ce sunt de acord, că și-a luat următorii ani ca să-i facă home schooling; adică s-o învețe ea; să stea ea cu ea și s-o învețe toate lucrurile. Acum n-a fost foarte fericită când i-am spus că-și distruge copilul.             

CM – (29:57): Cu diplomația care te caracterizează…da, da, da….cunoaștem!

RC – (30:02): Dar pentru mine a fost….o revelație să văd că…existăpărinți care chiar cred că ei își ajută copilul făcândasta. Că-și ajută copilul încercând să-l ferească de toate…. răutățile lumii; și prin explicații bine spuse…o să crești un copil competent în următorii 12 ani sau când pleacă de la tine de acasă. Ceea ce nu vor oamenii să înțeleagă este că noi creștem prin durere; nu creștem prin plăcere. Plăcerea este cea care ne dă motivația să trecem prin durere; dar avem nevoie să trecem prin durere. Și de asta tot zic că unul dintre lucrurile care se întâmplă cel mai….cele mai rele, din perspectiva mea, în școli acum…..este faptul că sunt scoși bătăușii….bullies…nu mai pot să se exteriorizeze cum se exteriorizau înainte; și asta pentru că genul ăla de copii răi, care te înjură…care….te fac gras, care te fac clăpăug, care râd de tine că numele tău e nu știu cum, te învață de mic, băi viața nu e corectă și nu va fi niciodată. Și trebuie să înveți asta de mic. Asta nu înseamnă că viața nu poate să fie frumoasă. Asta nu înseamnă că viața nu poate să….contribuie la binele altora. Doar nu este corectă și nu va fi niciodată. Și cu cât ajungi mai devreme să dai față în față cu genul ăsta de oameni, să-i înfrunți și să-ți găsești o modalitate prin care să stai drept în situația respectivă, cu atât vei fi pregătit mai repede pentru viață. Dar, odată ce copiii sunt feriți de partea asta normală a vieții, ei vor crește foarte incompetenți, iar la 18 ani sau când naiba se decid să plece de la mami, eu nu vor știi cum să se descurce în viată. N-au nicio abilitate, pentru că mă doare-n cur că tu știi matematică, tu nu știi cum să întri pe ușile unei instituții și să-ți faci loc ca să te asculte cineva…..    

CM – (32:16): Da…și aici sunt omulțime de cazuri…îi plin internetul și cu siguranță știm mulți de copii de-ăștia crescuți în puf și la fusta lu’ mama, care în momentul în care au plecat de-acasă sau și acasă pentru faptul că n-au provocări și și-au căutat provocări au nimerit în cercuri  mai puțin plăcute ori în tot felul de adicții sau tot felul de alte chestii de care aveau nevoie să testeze, știi? Și vine chestia aia: păi, ți-am dat de toate…păi, tocmai asta-i problema: că i-ai dat de toate, știi și la un moment dat copilul avea nevoie să se auto-valideze el singur, dar unde să se auto-valideze dacă tu te duci și-l duci cu mașina, îl iei cu mașina, și-i faci tu absolut orice. Și-i handicapăm emoțional, pur și simplu, asta facem!      

RC – (33:13): Eu cred că dacă ar fi acum părinți care ar face ceea ce au făcut părinții mei, cred că le-ar lua copilul ăstia de la Protecția copilului.Pentru că îmi aduc aminte…n-aveam nici șapte ani, și m-au lăsat singur acasă, pentru că aveau de lucru. Lucrau noaptea și asta era! Păi, dacă ai face în ziua de azi asta, te-ai scos!  

CM – (33:40): Da! Am avut și eu acest oprobiu al societății pentru că și eu am fost ok…lasă-l să crească singur și cu lăsat acasă, dar…. țin minte, cred că cea mai mare chestie pe care am avut-o și cu părinții și cu prietenii și cu toți, știi, a fost, prin prisma faptului: eu i-am luat copilului meu la 5 ani calculator. Și a avut perioada aia pe care o au toți copii cu statul la calculator și jucat. A stricat 2 calculatoare, 2 laptopuri, știi? Și toată lumea era: bă, dar îl lași atât la calculator? Bine cu ieșit afară, deci aveam timp pe de altă parte să-i fac și partea asta de societate, de așa, știi? Și-i ziceam: mă, dacă copilul ăsta ar face pian și ar sta 5 ore la pian în fiecare zi, toată lumea ar fi foarte happy și foarte bucuroasă, știi, așa da…Faptul că el stă la calculator, și faptul că, mă rog, îl și vedeam când nu se juca, că-ți dai seama că nu strici niște calculatoare dacă te joci la ele, dacă te uiți ce au înăuntru, dacă nu știu ce, știi? Și după asta, în momentul în care la…., nu știu, era clasa a șaptea și l-am trimis la o firmă de It din București ca să facă internship; adică m-am dus la cineva și am zis: nu știu cât îi de bun copilul meu pentru că eu personal nu mai am scală de valoare, știi? Dă-mi un feedback de-al tău care te pricepi și așa, și din momentul ăla a rămas ș a învățat la ei, iar în ziua în care a împlinit 18 ani, i-au făcut carte de muncă și în prezent lucrează la ei, știi? Dar chestia asta că mamă, a stricat calculatorul, știi, ok…bă, a stricat calculatorul pentru că a vrut să vadă ce este, pentru că eu dacă nu stric calculatoare nu înseamnă că știu ce este în calculatorul ăla, știi? Sunt un utilizator mediocru. El este un programator bun. Dar nu poți fără asta. Și asta a fost una dintre valorile mele pentru el, învață de la cei mai buni. Adică, frate unde s-a terminat nivelul meu de autoritate, du-te și vezi oamenii mult mai buni decât mine care te pot ajuta. Și apropo de asta, aș vrea să trecem la un alt subiect care cred că-i foarte important: hai să vorbim puțin despre valori. Șui despre valorile personale: cum ți le-ai stabilit sau când ți le-ai stabilit sau cum ai ajuns la ele și apoi să trecem la importanța valorilor unui antreprenor profesional, deci, din punct de vedere profesional și importanța valorilor unei companii.           

RC – (36:25): Am trecut prin multe faze cu valorile. Eu unul prima oară nu am înțeles nimic.Ce dracu-s ălea valori? Era același cult cum era cu misiunea. Adică,…trebuia să-ți cunoști valorile și mai ales dacă-ți puneai între valorile ălea contribuția, atunci era deja….erai cool. Era pur și simplu un cult! Un cult mai rău decât cultele religioase și așa mai departe. A fost o relație la mine de love and hate cu valorile, după care am trecut printr-o fază în care 2 ani de zile mi-am scris valorile zilnic. Și….în fiecare dimineață, timp de 10 minute, îmi scriam valorile și după aia scriam cum le trăiesc. După care, prin Monica Ion, am dat peste o altă modalitate, care în sfârșit a făcut sens pentru mine, pentru că mă gândeam la ele în felul ăla, dar nu primisem niciodată din exterior un….aceeași perspectivă, știi? Era doar pentru mine. Am văzut metoda ei de a afla valorile. Metoda ei era pur și simplu scrie o listă de comportamente; de ce faci des…știi? Și din acele comportamente îți rezultă valorile. Pentru că, dacă tu-ți petreci mult timp cu tehnologia, mult timp din zi, atunci, cu siguranță, tehnologia e în valorile tale; dacă tu-ți petreci mult timp din zi cu familia, atunci familia face parte din valorile tale. Și a făcut sens! Pentru că, de fapt, valorile sunt lucrurile la care tu ții; care-s importante pentru tine și cum arăți zilnic că ceva e important pentru tine? Prin timp! Să nu-mi mai spună nimeni altcineva, că, de fapt, eu am în valori familia, dar îmi petrec 18 ore la birou! Lasă-mă dracu cu bullshiturile astea!             

CM – (38:15): Da! Dar asta dă foarte bine la public, știi? Adică…dacă n-ai chestia aia de o libertate, nu știu, cum zic eu,  discursul ăla de miss univers cu pacea mondială, știi, nu dă bine la public, știi? Cel puțin chestia asta, cu contribuția, deja s-a dus așa într-o…în partea ailaltă, că deja, începe să fie…no…. 

RC – (38:41): Mă, pentru mine real, deci am fost judecat de mi-au sărit mie capacele, când eu ziceam că n-am nicio valoare de contribuție acuma. Nu am! Era totul despre mine. Au fost cred că 10 ani sau 12 ani, până când a devenit important pentru mine să fac ceva cu adevărat pentru alții și să las ceva în urmă. Dar, pe tot parcursul ăla am fost judecat de măgăria asta. Normal am stilul meu și nu mă durea pe mine prea tare. Dar oameni care chiar pun valoare pe ce spun alții despre ei, vor fi împinși în timp să renunțe sau să spună, că de fapt, pentru ei e importantă aia. Dar asta mi s-a părut cea mai bună și cea mai clară modalitate de a defini care sunt valorile tale. Cel mai simplu mod să definești asta e: fă-ți o listă cu pe ce-ți petreci timpul o săptămână. Pe ce? Cu ce folosești, cu cine stai și așa mai departe, și de acolo vor ieși destul de ușor…sau mergi la Monica Ion și te va trece ea prin proces și la revedere.            

CM – (39:45): Da! Exact! Are și pe pare…are și pe pagina ei de facebook, are 2 seminare, cred că înregistrate, extraordinar de bune, în care te trece prin acest proces, că pe principiul ăsta basic și foarte simplu, de altfel, care și pentru mine a făcut o mulțime de claritate, că practic ne alocăm cele 4 resurse pe care le avem timp, energie, bani și spațiu, lucrurilor care sunt importante pentru noi.    

RC – (40:14): Exact!

CM – (40:16): Și care sunt valori, știi?

RC – (40:17): Și de acolo e foarte simplu să-ți dai seama: băi, ăstea sunt valorile mele. Acuma asta înseamnă că e bine sau rău? Nu! Nu înseamnă absolut nimic! Înseamnă că ălea sunt lucrurile importante pentru tine acum. Ălea sunt valorile pentru tine acum. Ai posibilitatea să le schimbi cum rahat dorești tu! Dacă îți dorești cu adevărat o viață de familie, ai nevoie să adaugi comportamente, care cheltuie energie, timp, bani pentru familie. Vrei să-ți crești valoare de bani? Foarte bine! Atunci dedică energie, timp, bani și așa mai departe către asta.      

CM – (40:52): Și mi se pare că procesul este foarte logic., apropo de logica de care discutam pentru că…ok…în momentul în care vrei să-ți crești valoare de familie și îți trebuie timp, da…apare întrebarea ailaltă: de unde îți iei timpul respectiv?   

RC – (41:09): De la celelalte valori. 

CM – (41:10): Păi, da! Și atunci apare întrebarea și cealaltă: ești dispus să dai din timpul de-acolo pentru valoarea asta? 

RC – (41:20): Păi, dacă nu ești dispus, nu e important. 

CM – (41:22): Exact! Dar știi la nivel de așa….: mamă, hai să punem noi familia acolo că dă bine, și mai ales am mai mult timp,….frate, dacă stai 16 ore, vorba ta, la birou, nu cred că de mâine ai să începi să stai 8 ore și restul îl petreci în familie, știi?   

RC – (41:39): Știi cumva? Shifturile ăstea în valori se întâmplă în 2 feluri: una: conștient: disciplină, consecvență, care aș recomanda-o tuturor să-și modeleze singuri cine sunt și viitorul lor; a doua: tragedii! Tragediile fac shift automat. Adică, tocmai ai aflat de la nevastă-ta că te lasă, să vezi ce devine foarte importantă relația. Și ajungi să pleci de la birou după 8 ore, nu după 16. Și ajungi să cheltui bani pe flori și nu pe un telefon. Și așa mai departe. Apare o tragedie de sănătate. Imediat începi și consumi timp și energie și bani pe sănătate. Ăstea sunt cele 2 modalități. Acuma, ori aștepți să se întâmple tragediile și după ce s-au întâmplat tragediile, de cele mai multe ori te întorci unde ai fost, sau….creezi cine ești cu disciplină și consecvență…în mare parte…Vreau să fiu ăla. Pentru mine n-a făcut niciodată sens chestia aia cu Ș eu așa sunt! Deci, când aud: eu așa sunt, îmi vine să iau ceva de jos și să-ți dau cu ea direct în cap! Nu! Nimeni nu e așa! Ne-am obișnuit să fim așa, e altceva! Dar nu e așa, da! Nimeni nu e….mincinos, că pur și simplu așa s-a născut el. Nu! Ne-am obișnuit să mințim că avem…anumite beneficii sau suntem mai confortabili sau…dacă accepți asta și vezi că cine ești e cu adevărat în puterile tale și în puterea ta de disciplină și consecvență, care și aia la fel de bine se antrenează ca orice altă, ajungi și îți dai seama, că de fapt, ce e situația ta de-acuma, ți-ai creat-o 100% tu. Problema este că acceptarea asta doare! Să accepți că motivul pentru care nevasta te-a înșelat, e problema ta! Ți-ai creat-o tu cu mâna ta! Să accepți că copilul tău este un incompetent datorită ție; să accepți că….. motivul pentru care nu ai bani la finalul lunii, nu este șeful tău; nu este compania la care lucrezi; nu e clasa politică; ești tu! Că sunt o grămadă de alți oameni care încă mai au bani la sfârșitul lunii. Care au la fel ca tine: două mâini, două picioare, două urechi și ei au trecut prin traume când au fost mici; n-au avut părinții perfecți; unii au și alții n-au! Și-atunci, asta e probabil, cel mai dureros lucru: să accepți că toate căcaturile pe care tu le ai sunt responsabilitatea ta, sunt datorită ție. Și e greu…nu pot să spun! Nu e simplu!                 

CM – (44:27): Cred că asta cu responsabilitatea…cred că este cea mai mare…și încrederea este cea mai mare povară pe care ți-o poate pune cineva pe umeri…cel puțin pentru mine personal, adică,….dacă mi-ai zis că am încredere în tine, deja mi-ai tăiat genunchii, știi? De acolo…… da de acolo pleacă greul pentru că….eu cred că încrederea celorlalți care ține….are foarte mare legătură cu responsabilitatea personală, se câștigă greu, dar se pierde foarte, foarte ușor și e…aia mi se pare adevărata…..provocare. Că vorbeam de responsabilitate și de încredere, te rog, zi-mi, care sunt abilitățile sau valorile sau caracteristicile pe care le cauți la oamenii cu care lucrezi?  Adică, care sunt punctele forte ale acelor oameni cu care tu ești dispus să lucrezi? Că știu că au fost și oameni cu care nu ai fost dispus să lucrezi, și mă interesează ce anume cauți în omul cu care lucrezi?     

RC – (45:40): Unul din primele lucruri caut disciplină și consecvență, ăsta e unul din primele lucruri, pentru că…oricât de bun ar fi, oricât de frumos ar fi visul, oricât de bine m-aș înțelege cu o anumită persoană, dacă nu există disciplină și consecvență, cu siguranță, n-o să meargă. Pentru că de fiecare dată, apar o grămadă de probleme în care trebuie să rămâi consecvent, deși n-ai chef să rămâi acolo, deși nu e plăcut, deși nu ești motivat, deși nu e nimic, trebuie să rămâi acolo. Pentru mine ăsta e cel mai bun predictor pentru succes. Apoi, mă interesează să fii independent. Eu nu recrutez oameni la care să le fac management. Oameni care eu ii recrutez ajung să recruteze oameni la care ei să facă management, dar eu nu mai recrutez oameni care să-i manageriez. Am trecut prin ani de zile în care recrutam oameni ca să-i învăț eu! Asta pentru că știam mai multe, de-aia! A fost cel mai mare bullshit pe care puteam să îl fac! Pentru că, de fapt, recrutezi oameni dependenți de tine, și atunci tu de fiecare dată când recrutezi pe cineva, tu, de fapt îți iei un job nou. Și-atunci, din nou, astea se blochează! Și-atunci pe mine mă interesează să recrutez oameni care se manageriază singuri. Odată ce au disciplină, consecvență, să se managerieze singuri înseamnă ca eu doar să pot să le dau obiectivele; să le definesc clar, iar de acolo, faptul că au nevoie să meargă la 5 cursuri, faptul că au nevoie să-și ia 2 consultanți, faptul că au nevoie să citească încă 10 cărți, ăstea nu sunt problemele mele, sunt problemele lor odată ce și le-au asumat și eu pot să mi le iau de pe cap. Al treilea lucru pe care îl caut este să nu fie nesimțiți! De fiecare dată că toți mă întreabă, ce evaluezi la oameni? Și reduc la 2 lucruri: să aibă expertiză și să nu fie nesimțiți! Expertiza, din perspectiva mea, am definit-o aici: disciplină, consecvență, să poți să te manageriezi singur! Dacă ai astea, poți să înveți orice, poți să te duci să faci! Și să nu fi nesimțit! Ce înseamnă? E o chestie simplă! Să spui adevărul, nu încerci să adaugi ranchiună în echipe, lucrurile care te fac nesimțit, nu vreau comportamentele ălea. Și se vede ușor! Se vede ușor omul nesimțit! Nu respectă oamenii mai prejos decât ei, pe scara ierarhică. Pentru mine e foarte ușor, să îmi dau seama de exemplu, la mulți de nesimțire, când îi văd cum se comportă cu un taximetrist, cum se comportă cu un chelner, cum se comportă cu o femeie de serviciu! De cele mai multe ori, cum te comporți cu oamenii ăia, cam ăla ești tu în interior, în momentul ăla. Nu spun că ăla vei fi toată viața; spun că în momentul ăla, ăla ești! Și ultima chestie care pe mine mă interesează este că, în afară să-ți dau resursele, direcția, eu nu trebuie să fac ceva ca tu să reușești! Pentru că dacă eu trebuie să fac ceva, de fapt, eu trebuie să-mi asum responsabilitatea succesului tău. Și, din perspectiva mea, aicea există doar 2 opțiuni: 1. Ți-o asumi singur sau nu lucrezi cu mine! Asta nu înseamnă că nu te învăț! Asta nu înseamnă că nu avem întâlniri de coaching; asta nu înseamnă că…nu-ți dau feedback-ul meu atunci când îl am; dar nu depinde de asta succesul tău! Pentru că foarte mult timp, cumva am făcut ca succesul oamenilor să depindă de mine. De cât de bun eram eu! Și asta a fost una din marile greșeli! Pentru că oamenii ăia au crescut cel mai încet! Pe când acuma, am oameni care…eu nu cred că am petrecut 6 ore împreună cu ei, dar au învățat din toate discuțiile mele cu alții, din consultanțe, din ce-am înregistrat, din discuții cu alții au învățat mai mult, decat oamenii care au stat lângă mine și eu i-am ajutat. Dar asta caut! Mereu am căutat ce înseamnă să fie integrii, să fie etici, să fie nu știu cum! Până la urmă, mi-am dat seama că ce e important e să ai abilități și să nu fi nesimțit!                            

CM – (50:05): Vorbind de abilități, zi-mi, te rog, ce te face atât de bun pe zona asta? Care sunt abilitățile care te fac atât de bun pe zona de creștere de businessuri? De ce ești atât de bun?   

RC – (50:18): Nu știu dacă ține atât de mult de abilități pe cât faptul că am fost în enorm de multe industrii, foarte multe businessuri implicat….

CM – (50:27): Deci, odată experiența…

RC – (50:29): Da…2….Nu prea îmi pasă dacă reușesc sau nu…. 

CM – (50:36): Ok…da…

RC – (50:40): Normal că-mi place când reușesc, dar….nu am o presiune din aia pe mine că, aoleu trebuie să reușesc…No! Și cred că….dar nu știu cum s-o denumesc…e abilitatea de a simplifica lucrurile! Dar cred că și asta vine cu experiența! Adică, n-aș fi putut să simplific niciodată lucrurile pe cât le simplific acum, acum 10 ani sau acum 5 ani. Pentru că ideea cu a simplifica lucrurile…e ușor să simplifici, dar e greu să simplifici și să ai aceleași rezultate, că de simplificat e simplu! Să poți să transmiți claritate oamenilor, este extrem de important! 90% dintre businessuri trăiesc într-o chestie vagă! Într-o ceață…totală! Nu știe exact ce este important pentru businessul lor; oamenii nu știu de ce obiective sunt cu adevărat responsabili; nu știu că sunt 100% responsabili; nu știu că este responsabilitatea lor să învețe și să crească; este o ceață totală! Și abilitatea asta de a transmite claritate, este de fapt, abilitatea de a simplifica lucrurile. De a te uita într-o ceață mare și de a zice: ok! Din tot ce e aici, sunt, de fapt 2-3 lucruri importante! Restul o să vină de la sine! Și pentru un antreprenor, harta de a stabili obiective clare este una dintre cele mai importante! Din perspectiva mea, are 2 responsabilități un antreprenor: să stabilească obiective clare și să găsească oameni extraordinari; oameni remarcabili! Și ambele sunt la fel de importante! Una necesită mult timp să-l petreci pe el, mult timp, de exemplu cum  sunt recrutările, să recrutezi oameni remarcabili, necesită mult timp. Dar și clarificarea, să poți să stabilești obiective clare, astfel încât să poți să transmiți responsabilitatea, focusul, tot ce e nevoie către persoana către care delegi acel obiectiv, este o artă care trebuie exersată! Trebuie exersată foarte mult de tine ca antreprenor. Pentru că dacă știi să faci asta 2 lucruri, ajungi să crești lideri! Ce înseamnă ca tu ca antreprenor să crești lideri? Înseamnă să poți găsești omul potrivit pentru obiectivul potrivit și…. obiectivul respectiv să fie…. extrem de clar! Să poți să creezi contextul! Ca omul să aibă direcție și 100% responsabilitate! Eee….contextul ăla pe care tu l-ai creat ăla e de fapt ceea ce crește liderul! Nu ceea ce faci tu pentru lider; nu ajutorul pe care i-l dai, sfaturile și așa mai departe; aia e de fapt ce crește liderul: contextul ăla! Motivul pentru care eu am făcut TBF-ul și tot ceea ce urmează să fac este…pentru că eu vreau să las o țară mai bună în urma mea; țara din care provin, pentru că cred că are…am mult mai mult potențial decât modalitatea în care este văzută acum! Și întrebarea mea; una din primele mele întrebări a fost: ok…ce înseamnă o țară de calitate? Și-o țară de calitate este construită de oameni de calitate! Acuma…mergând mai în spate apoi, ce construiește oameni de calitate? Și oamenii de calitate sunt o consecință a oamenilor de calitate! Pentru că liderii de calitate sunt clari! Nu sunt niște nesimțiți! Au expertiză și adună în jurul lor oameni care…. devin oameni de calitate, pur și simplu stând în preajma liderului respectiv și lucrând la…în direcția dictată de lider. Iar, apoi, întrebarea a fost: ok, dar ce creează lideri de calitate? Și liderii de calitate sunt construiți de antreprenorii de calitate! Antreprenori care știu să-și exercite rolul, nu….care…sunt mami și tati, ci antreprenori care-și înțeleg cu adevărat rolul și responsabilitatea lor într-o companie. Și ăsta e motivul pentru acre TBF-ul este așa și…așa cred că se poate ajunge acolo! Pleci de la antreprenori de calitate, antreprenori care-și înțeleg rolul și care au o viziune mai mult decât să facă ei niște bani. După care, antreprenorii respectivi cresc lideri de calitate, după care liderii respectivi ajung să crească oameni de calitate. Și asta va construi o țară de calitate! În timp….                       

CM – (55:15): Ai avut un fundament într-o zi care mi-a plăcut enorm de mult: în care spuneai că diferența dintre un lider și un manager este că liderul întreabă; întrebările liderului sunt: ce vreau să obțin și cine îmi livrează rezultatele respective, deci întrebarea la lider este cine, pe când la manager este ce vreau să obțin și cum obțin chestia aia, știi? Și diferența dintre cine, cum ai zis tu, îmi găsesc omul și-i dau mână liberă să-mi obțină rezultatul cum știe el cel mai bine, mi s-a părut fantastic, pentru că într-adevăr asta face; pune foarte mare accentul echipei cu care lucrează antreprenorul pentru că, din păcate, la noi, încă mai sunt antreprenori de-aia care ei sunt singuri și restul lumii. Din păcate, cunosc cazuri de companii, 500 de angajați, în care directorul mare, patronul, administratorul și asta, încă semnează cererile pentru hârtia de copiator.     

RC – (56:23): Din păcate, nu că încă mai sunt. Ăstia sunt majoritatea 

CM – (56:26): Exact! Mi s-a părut așa foarte clară….

RC – (56:31): Dar este înțeles greșit, să știi, asta cu dai mână liberă! Niciodată nu dai mână liberă, să știi….  

CM – (56:37): Exact!

RC – (56:38): Dau mână liberă pe cum…cum ajungi acolo, dar arta stă în definirea și măsurarea obiectivului pentru că, de exemplu, poți să vii și să-ți stabilești un obiectiv: să-ți mărești vânzările cu 50% și ai impresia, ăsta e un obiectiv smart, nu?. E clar, e măsurabil, e să zicem realist pentru contextul businessului respectiv. Însă,…nu e deloc clar! Pot să cresc vânzările cu 50%, distrugând marja cu 60%…. 

CM – (57:11): Și-apare întrebarea aia creăm profit sau cotă de piață, știi? 

RC – (57:15): Și-atunci, ce fac? Trebuie să definesc bine acel obiectiv, și anume obiectivul este să cresc vânzările cu 50% și-atunci un rezultat important de acolo este să zicem, numărul de clienți noi. Prin asta, îi transmit liderului: băi, să te focusezi mai mult pe clienți noi sau să te focusezi mai mult pe clienții actuali. Apoi, îi mai adaug un rezultat cheie acolo și-i spun: marja să rămână peste 20%; asta înseamnă că nu poți să te duci cu…nu știu ce discount-uri sau să vinzi produse unde noi avem marjă de 5%. E, și prin definirea acestor rezultate cheie, eu, de fapt, ceea ce fac este să clarific ce înseamnă să atingi acel obiectiv, da? Poate mai adaug acolo un rezultat cheie de a menține satisfacția clienților la 4,8 din 5, și-atunci prin asta eu transmit claritate liderului. Dar dacă eu doar mă duc și-i spun asta: îi spun, să-mi crești vânzările cu 50%, liderul respectiv poate să-mi facă niște probleme mari în companie. Și nu este vina lui, este vina mea că nu i-am dat contextul potrivit, da. Și…eu am un…..o chestie fundamentală cu privire la obiective, pe care o spun…o pun în companie și spun așa: 50% din obiective ar trebui să aibă sub 50% șansă să fie realizate; asta pentru că într-un business vrei 2 lucruri, care sunt de multe ori diametral opuse; și anume vrei inovație și vrei predictibilitate. Sunt destul de dușmani ăstea două. Nu se înțeleg foarte bine una cu alta. Când vrei inovație, este foarte greu să faci inovație prin predictibilitate. Dar în același timp ai nevoie de predictibilitate, că dacă nu o ai, s-ar putea să nu mai ajungi la momentul la care să inovezi, că te închizi. Și-atunci, regulile mele sunt cam așa: 50% din obiective să fie realiste; adică să aibă 90% plus șanse să fie  realizate și-apoi 50% din obiective să aibă sub 50% șanse să fie realizate. Și dacă 20% din acele 50% din obiective nerealizabile, dacă 20% dintre ele se realizează, este toată inovația de care am nevoie, ca și companie. Dar trebuie să setezi contextul cum trebuie. Și antreprenorii își petrec mult prea puțin timp, pe a seta contextul…pe a clarifica obiectivele și a transmite liderului este 100% responsabilitatea ta, nu a mea, nu a colegilor. Ai puterea să schimbi colegii, să-ți aduci colegi noi; ai un  buget normal; și ăsta e un alt rezultat cheie, adică cât mă costă să-mi aduci rezultatul ăla. Dacă o creștere de 50% în vânzări, pe mine mă costă profitul pe 3 ani, s-ar putea să nu vreau creșterea aia. Și normal că…aceste obiective, trebuie, până la urmă…. într-un final acceptate de acei lideri. Adică, eu nu mă duc să le bag pe gât acele obiective! Să zic: gata, de mâine ești responsabil de asta! Nu! Trebuie să accepți! Trebuie să accepți provocarea! Adică, nu mă duc cu obiectivele ăstea să ți le bag pe gât. Dar normal că există posibilitatea, ca dacă tu nu o accepți să o accepte altul, provocarea. Dar, din nou, oamenii…antreprenorii nu și-au înțeles rolul. Antreprenorii sunt campioni în rezolvarea problemelor! Sunt cei care le știu pe toate. Sunt cei care……au răspunsurile la tot ce se întâmplă, în loc să fie cei care dau direcție și găsesc lideri remarcabili, care pot să fie responsabili de acele obiective. Asta e de fapt marea problemă! Pentru că tu, de exemplu…că mă tot întreabă oamenii și cultura organizațională. Păi, tu dictezi cultura prin obiective, dragule! Pentru că dacă eu, de exemplu, atunci când stabilesc un obiectiv de creștere de vânzări, adaug și acolo o modalitate de celebrare, un premiu, asta…creez o anumită cultură…Dacă…printre obiectivele mele , sunt, de exemplu, obiective de sănătate a angajaților, unde, ca și rezultate cheie am toată firma să facă un milion de pași în următorul trimestru sau toată firma să slăbească împreună 100 de kg sau toată firma să nu mănânce lunea carne. Eu pot să dictez cultura și ceea ce simt oamenii ăia și în ce context au. Prin obiectivele pe care le stabilesc, dar trebuie să fie clare. Antreprenorii nu se gândesc că arma lor principală sunt obiectivele, arma lor principală sunt…este să se ducă ei să facă.                         

CM – (62:23): Care crezi că sunt…top 3 întrebări de claritate sau de monitorizare de performanțe în viața personală sau și în viața antreprenorială? În viața, personală, da. Că eu consider foarte tare că suntem rezultatul întrebărilor noastre, știi? Care crezi că sunt top 3 întrebări care te ajută pe tine în viața personală ori să-ți clarifici despre ce e vorba în viața ta ori să-ți faci o monitorizare a progresului zilnic sau a progresului…?

RC – (63:04): Eu nu am întrebări cu privire la asta! Eu am obiective, care sunt la fel ca în business. Adică, sunt 2 tipuri de obiective la mine: sunt obiectivele de business, ale afacerilor și obiectivele mele. E, în obiectivele mele există vreo 4 tipuri de obiective: obiective pe sănătate, obiective pe relația cu soția mea, obiective pe….. experiențe care vreau să fie, vreau să le trăiesc și obiective pe bani care se traduc în business. Nu mă evaluez după altceva! După obiective! La fel ar trebui evaluată și performanța liderilor, care lucrează pentru tine în companie. Este după obiective! N-avem nevoie de sisteme de evaluare, nu! Avem nevoie de oameni care-și asumă obiectivele, după care vezi cum au performat. Legat de acele obiective! Că degeaba mi-a performat în altă parte! Degeaba nevastă ta face sex cu altul, dar își face o mâncare bună!      

CM – (64:14): Foarte plastică comparația!Adevărat!…..Cum alegi…care sunt criteriile prin care alegi business-urilecare vor fac sau vor face parte din misiunea ta de a le duce la nivel mondial?    

RC – (64:33): Trebuie să contribuie la ceva care chiar contează la nivel mondial. Dacă…contribuie la ceva mic…nu spun că nu e important, spun doar că nu intră în misiunea mea, da?. Dacă…… e un business care, pur si simplu, nu știu, poate să ajungă la 2 000 de clienți nu e ceva care mă interesează. Nu cred că va avea un impact mare! Deci, mă interesează să ajungă la cât mai mulți, să aibă cât mai mulți clienți, pentru că…….. atâta timp cât au cât mai mulți clienți și pot să aibă clienți din întreaga lume, atunci oamenii ăia vor ajunge să cunoască că aia este o companie românească și atunci brandul României va fi altul. Exact ca și cum cumperi mâncare de la un…cum e Dabo…cumperi un sandwich și ajungi în Spania să cumperi de la o companie românească și să iubești acel sandwich. Ei bine asta va contribui la brandul…deci, odată, mă interesează să aibă un impact mare, mondial, nu doar…cum să zic…nu e complicat să ajungi numărul unu mondial în ceva! Doar îți găsești un lucru pe care nimeni altcineva nu-l mai face și ești automat numărul unu mondial. Ăsta-i primul! 2. Trebuie să văd că antreprenorul are potențialul ăla. Dacă nu are potențialul ăla, dacă nu are odată disciplina, consecvența, dar trei să-și înțeleagă rolul de antreprenor și în același timp să aibă nebunia necesară. Trebuie să te văd destul de nebun…pentru că…altfel nu ai nicio șansă în lume…să schimbi ceva cu adevărat remarcabil dacă nu ai nebunia aia. Dar, cumva, nebunia aia din nou, trebuie balansată de….pentru că sunt mulți care au nebunia și n-o să realizeze nimic în viața lor. Pentru că nebunia aia trebuie balansată de consecvență și disciplină. Cam ăstea sunt lucrurile la care….la care mă uit.        

CM – (66:27): Câte companii ai până acum din cele 10 pe care ți le…sau am reținut eu bine, îs 10 pe care.…

RC – (66:35): Da…da sunt 10. 4.

CM – (66:38): Ok! Și după nivelul mondial ce este? 

RC – (66:43): N-am nicio nevoie să cunosc acum ce va fi! 

CM – (66:48): Mie mi-a plăcut foarte mult ideea asta de nivel mondial și cunoscându-te de atâta timp știu că ai exact aceste 2 calități: ești și destul de nebun și destul de disciplinat ca să faci chestia asta și….da…mi se pare o super provocare d’alde Răzvan. Haide să venim oleacă în zona vânzărilor,pentru că eu vin din zona vânzărilor și….zi-mi, te rog frumos,care crezi tu că sunt principale abilități ale unui vânzător foarte bun?  

RC – (67:25): Consecvența…..

CM – (67:27): Ok! 

RC – (67:29): Consecvența e prima. Majoritatea problemelor în vânzări apar din lipsă de consecvență, că după ce n-a fost omul fericit de nu știu, 2-3 contacte te-ai oprit să-l mai contactezi sau faptul că nu reacționează un om la fel de bine pe cât ți s-ar părea ție, din nou te oprești să încerci să închei vânzarea și așa mai departe. Deci, asta e cea mai mare problemă în vânzări, din perspectiva mea, consecvența. 2. E abilitatea de a afla nevoile. Vânzătorii se focalizează enorm de mult pe răspunsuri bune! Să dea răspunsurile bune! Să aibă speech-urile potrivite! Să știe…beneficiile produsului și așa mai departe! Problema este că…beneficiile…ele se personalizează în funcție de omul care stă în fața ta. Și primul și primul lucru pe care eu îl am de făcut ca și vânzător este să-i aflu nevoile; să știu cu cine vorbesc; este ca și cum eu pot să vorbesc toate limbile eu ca vânzător, da? Primul lucru pe care eu îl am de făcut este să aflu ce limbă vorbește omul ăla. Însă,….80% din vânzători, ei, vorbesc română și se trezesc cu chinezul în față și încep și-i spun speech-ul în română. Nu te mira că omul ăla n-o să înțeleagă valoare produsului tău și-o să zică că-i prea scump. Pentru că prea scump, de cele mai multe ori înseamnă că nu am înțeles valoarea produsului tău; nu cu adevărat că e prea scump. Așa că prima parte…și o parte considerabilă din relația mea cu un prospect ar trebui să fie bazată pe întrebări; să aflu cine ești; cine ești; de ce vrei aia; la ce vrei aia; la ce urmează s-o folosești și o grămadă de alte informații despre cine ești, pentru ca apoi să pot să-ți fac o propunere să fie pentru tine. Dar partea asta de întrebări…pentru că, foarte mulți,  de exemplu, unul dintre lucrurile pe care eu le fac cu echipele de vânzări este…trebuie să aibă undeva la 40-50 de întrebări standard. Adică….care…am trecut cu toți vânzătorii prin ele, am văzut care sunt cele mai importante, astfel încât să poți să dai răspunsurile potrivite. Și atunci fiecare vânzător are obligația să cunoască acele întrebări și să le adreseze. Și….e de multe ori inclusiv obligația de a completa în CRM sau într-un anumit soft răspunsurile la fiecare client. Ăsta mi se pare cel mai important lucru de făcut! Să afli cu cine stai de vorbă! Pentru că dacă tu afli că persoana aia are un copil astmatic și tu-i vinzi ferestre; beneficiile pentru anumite ferestre sunt foarte diferite față de…dacă persoana aia nici măcar n-are familie. Este doar el singur. Beneficiul pentru siguranță, de exemplu, la fel, nu știu, la ferestre, să zicem, da, sunt foarte diferite pentru o persoană care trăiește singură, pentru o persoană care are…e doar el cu soția; pentru o persoană care are o familie cu doi copii și mai trăiește și soacra, care, e de nu știu ce bolnavă; pentru o persoană care călătorește mult și nu stă acasă, undeva la 3 luni pe an: nevoile de siguranță sunt foarte diferite. Și atunci beneficiile, modalitatea în care eu traduc caracteristicile produsului pentru acel client, sunt foarte diferite. Dar oamenii nu-și iau timp să pună acele întrebări! Mai mult, au o impresie idioată că clientul se grăbește și n-are el timp să-ți răspundă la toate întrebările tale. Și este una dintre cele mai idioate presupuneri pe care le-am auzit în viața mea. Pentru că, în momentul în care tu pui acele întrebări: 1. Nu prea am întâlnit oameni care să se sature să vorbească despre ei…nu prea am văzut asta! Asta-i primul! 2. Tu, ce demonstrezi prin a pune acele întrebări este că-ți pasă mai mult de el decât de propriul tău buzunar. Și este una dintre fricile tuturor oamenilor care stau față în față cu un vânzător: și anume, că acelui vânzător îi pasă mai mult să îmi facă o vânzare, oricum ar fi, decât de ce am eu nevoie cu adevărat. De asta spun de fiecare dată că întrebările pentru un vânzător sunt mai importante decât răspunsurile sau rezolvările de obiecții sau așa mai departe! Deci, iată, am spus acum ceva timp când căutam casă pentru a o cumpăra: cine m-a convins, agentul de imobiliare care m-a convins să lucrez cu el, a fost ăla, care în momentul în care am intrat în agenție m-a așezat pe mine și pe soția mea la o masă și a scos undeva la 6 sau 7 pagini printate toate cu întrebări și-a început să ne întrebe….și ne-a pus anumite întrebări….la care eu cu soția mea trebuia să ne uităm unul la altul și să ne gândim: bă, dar oare vrem aia sau n u vrem aia? Adică, ne-a ajutat pe noi să ne clarificăm ce e important pentru noi! Și în momentul…după 20 de minute sau o jumătate de oră în care am petrecut doar pe asta, mi-a vorbit 3 minute despre agenția lui și cum lucrează ei și apoi mi-a pus întrebarea dacă vreau…dacă sunt dispus să-i dau exclusivitate pe asta. Și totuși am mai comunicat cu alte, cred că vreo 10 agenții înainte, care când intram: da, noi găsim, noi facem; ce căutați? Căutați o casă, nu? Casă cu vedere la mare și…da, avem, avem case! Asta era diferența! Prin acele întrebări câștigi credibilitate; afli pe ce limbă să-i vorbești omului respectiv; afli cum să-i personalizezi produsul; afli informații personale,; cum să te conectezi cu omul respectiv; îi transmiți idea că, nevoile lui sunt mai importante pentru tine decât pur și simplu să închei o vânzare, rezolvă enorm de multe probleme! Iar, dacă după asta, combini asta cu consecvența de a sta acolo lângă el și de a nu pierde vânzarea la un alt vânzător, care pur și simplu a venit la momentul potrivit, când dacă tu-i dădeai telefonul, tu încheiai vânzarea, dar pentru că tu, pentru că tu n-ai dat telefonul și-a venit altul, încheie el vânzarea. Ăstea sunt cele 2 lucruri importante, din perspectiva mea, pentru vânzător.                                  

CM – (74:22): Da…pe-acolo sunt și eu și…acum, fără falsă modestie, ca să exemplific puțin chestia asta de consecvență, un client foarte important din zona mea, am avut o negociere, am pierdut-o, a cumpărat de pe extern, nu de la noi, întâlnirea noastră sau ultima noastră discuție, în momentul în care m-a anunțat că a ales să cumpere din altă parte a fost că ne mai auzim la următoarea achiziție. În domeniul meu de activitate, ciclicitatea vânzării este foarte redusă; adică, mă rog, odată la 3-4 ani se produce o nouă achiziție. 4 ani de zile, am sunat clientul odată la 2 luni, 2-3 luni, dar nu mai mult niciodată de 3 luni; 4 ani de zile nu mi-a răspuns niciodată la telefon. Dar niciodată! Și-atunci eu îi lăsam mesaje pe mesageria telefonului: eu sunt Claudia, știți: am mai pus o roată la camion, ne-am schimbat culoarea; o chestie de-asta. Am dat telefon să vă întreb de sănătate, să vă zic la mulți ani și alte chestii…O singură dată mi-a răspuns în 4 ani de zile! După aproape 4 ani jumate, m-a sunat și în urma unei negocieri destul de dure, am semnat un contract pentru 101 camioane. Adică a fost deal-ul anului și bineînțeles că toată lumea a zis: mamă ce noroc ai avut. Și-mi întrebam colegii: dacă un client nu-ți răspunde de 3 ori la telefon, ce faci pe urmă? A, păi eu nu-l mai sun! Îl bag undeva, știi că, nu mă respectă sau nu-l mai sun sau nu știu și eu cred că nu este despre asta. Eu cred că este despre consecvență și despre faptul că omul ăla, poate nu-ți răspunde la momentul respectiv pentru că nu e interesat pur și simplu de-o achiziții sau de asta dar rămâne acolo în mintea lui rămâne o chestie că m-a sunat. Se creează relația, și de fapt asta vinde…cred că vinde asta mai mult decât produsul tău.             

RC – (76:32): Păi, oamenii nu-și dau seama ce înseamnă pentru un client, pentru un partener, pentru o relație ce înseamnă să dovedești consecvență. Cât de importantă e în încrederea pe care ți-o acordă cineva. De exemplu, oamenii cu care eu lucrez, n-au fost oamenii la care eu am răspuns pozitiv…la început. Dar oamenii ăia mi-au câștigat încrederea, întrebându-mă constant și rămânând după mine, deși, câteodată am dat răspunsuri, care…îmi cunoști stilul…n-au sunat tocmai frumos, da?       

CM – (77:11): N-o să iei Oscarul pentru diplomație, niciodată! 

RC – (77:13): Exact…da, însă, oamenii ăia m-au convins pentru că cred cu adevărat, că acea consecvență este cel mai bun predictor pentru succes. Consecvența aia…când te scoate afară pe ușă să intri pe geam, pentru că despre asta-i viața; prin atât de multe lucruri de genul ăsta treci; de a afla care este cea mai bună modalitate prin care tu să fii sănătos la a afla ce vrei să faci în viață, la a reuși în business, la a avea o relație de succes. Toate lucrurile ăstea, necesită consecvență! Consecvența aia de ești în momentele ălea de habar n-ai ce să faci și totuși să mergi înainte prin întuneric! Când cineva reușește să-mi demonstreze asta și îmi mai demonstrează și faptul că eu nu trebuie să-mi bat capul; trebuie doar să-i dau șansa, să-i dau oportunitatea, direcția; nu trebuie să-mi bat eu capul cu… cum se fac lucrurile pentru el, și-mi arată caracterul; caracterul este…nu este un nesimțit, pe mine m-a câștigat! Dar, când văd oameni care vin entuziaști și zic că o să-mi dea marea cu sarea și or să facă pentru mine sau pentru compania respectivă nu știu ce lucruri remarcabile, iar eu când spun: nu știu…lasă-mă să mă gândesc…tu nu mai revii….nici măcar nu ți-am spus nu în față, adică nu ți-am dat un răspuns negativ; doar ți-am zis nu știu și tu nu mai revii, aia mi-a spus mai mult despre tine decât orice test psihologic aș putea să-ți fac. Pentru că după aia, oamenii pot să vină și să zică: da, dar poate omul ăla te respectă și……i-a fost teamă să mai intervină dacă tu nu i-ai spus! Și mi s-a întâmplat de multe ori să mi se spună asta… și i-am zis: păi, dacă ți-e teamă în asta, dacă ți-e rușine în asta, unde nu e mare șmecherie, unde nu e….                

CM – (79:19): Unde n-a fost greu….

RC – (79:20): Exact! Păi, atunci ce facem când lucrurile devin grele? Și-acolo o să-ți fie rușine, și-acolo n-o să-ți vină să; și acolo o să-ți fie frică să primești un răspuns negativ și așa mai departe! Chiar dacă nu le place răspunsul ăsta…și de multe ori, văd pe ei că sunt oameni buni, dar în același timp, sunt milioane de oameni buni, care trăiesc într-o sărăcie cruntă, și…n-o să reușească să-și realizeze nici 1% din visurile pe care le au. Și…din păcate, eu nu știu să antrenez asta! Și nici nu face parte din misiunea mea! O ai, bine, nu…du-te, poate te antrenează alții…și vii înapoi…asta e!  

CM – (80:06): Apropo, de consecvența de care vorbeai și că ai adus în discuție…vreau să întreb chestia asta: cum împaci viața de familie cu viața profesională? Pentru că…întreb chestia asta…observ din ce în ce mai mult în jur…că există ideea asta…mai ales pe partea antreprenorială…așa, și pe angajații din poziții de middle top management…chestia asta că….nu le poți avea pe amândouă, ceea ce mie mi se pare un mare bullshit…da’…vreau să văd părerea ta….     

RC – (80:42): E un mare bullshit….Dar dacă mă întrebai acum câțiva ani nu știam să-ți răspund pentru că nu reușisem eu să le împac. 1. Tratează relația la fel cum tratezi businessul.  Ce faci în business când nu știi ce să faci? Te duci și înveți! Te duci la cursuri! Te duci la alți oameni! Cu unii rezonezi, cu alții nu! Înveți, da? Odată dedici timp să înveți pentru că nu este o abilitate cu care ne naștem: să avem o relație de familie de succes! Nu! Este ceva pe care-l înveți și ai nevoie să studiezi și să schimbi comportamente și să bla bla și bla bla și bla bla…da, și-atunci trateaz-o ca pe orice alt domeniu în care vrei să ai succes. Pentru că nu este diferit! Vrei să ai succes aici, ai nevoie să studiezi, ai nevoie să dedici timp, să cheltui bani pentru a avea aia. Ce mi se pare remarcabil este că majoritatea oamenilor fac sex, dar unul n-a citit o carte despre cum se face! E o chestie simplă, stupid de simplă, dar care nimeni nu a studiat-o! Nu studiază nimeni! Și dacă zice vreunul să studiezi asta ești cumva…..   

CM – (82:04): Ești cumva kinky.

RC – (82:05): Da….Sau pus mai jos că ai nevoie să studiezi asta. Că la alții, pur și simplu le iese! Nu, nu le iese! Habar n-au ce fac! Sunt ca orbul prin pădure! Deci, ai nevoie să ai aceeași mentalitate! Nu să ai mentalitatea de: o relație frumoasă pur și simplu se întâmplă! Nu, nu se întâmplă! O creezi! Și ca să o creezi, ai nevoie să știi cum să o creezi și să-i dedici timp și energie și așa mai departe! Asta 1 și 2. Ai nevoie s-o pui pe primul loc! Fie că îți place, fie că nu! Pentru că…ce înseamnă s-o pui pe primul loc? În momentul în care te sună nevastă-ta sau soțul și ești într-o întâlnire îi dai reject sau te scuzi două minute doar să îi spui că nu poți și că suni tu înapoi? În momentul în care îi dai reject, tu ce-ai spus: întâlnirea asta e mai importantă decât relația. În aceste mici alegeri, tu, de fapt, schimbi ce este acolo. Una din lucrurile importante….cred, este să înțelegem cum creăm partea aia de iubire. Eu am înțeles-o greșit foarte mulți ani. Pentru că am crezut că este ceva ce pur și simplu ți se întâmplă. Am avut nevoie de o carte și de un om mai inteligent ca mine, care să îmi aducă în față și să explice clar de ce iubirea nu este ceva ce ți se întâmplă, este ceva ce tu creezi! Și este ceva ce tu creezi prin ceea ce faci pentru celălalt! Iar modalitatea în care persoana asta a explicat-o, a fost foarte frumos! Și anume: ai văzut oameni care, pur și simplu s-au îndrăgostit de o mașină? De Mașina lor! Oameni âia nu s-au îndrăgostit de mașina aia pentru ce a făcut mașina aia pentru ei! S-au îndrăgostit de mașina aia pentru ce au făcut ei pentru ea! Pentru că o spală de fiecare dată, pentru că meșteresc într-una la ea, pentru că o curăța, pentru că, cum și s-a stricat ceva la ea se duce și stă…alege cel mai bun mecanic să i-o rezolve și așa mai departe. Și dacă ți se întâmplă asta cu un obiect, același lucru este ce ți se întâmplă și față de persoana cu care îți petreci viața. Numai că, dacă nu depui acel efort să păstrezi sentimentul ăla în tine, sentimentul ăla ca orice alt sentiment se duce. Deci, nu este despre ce face celălalt pentru tine! Este pur despre ce faci tu pentru cealaltă persoană ca să păstrezi în tine acel sentiment. Și asta înseamnă să-ți pui relația pe primul loc. Businessurile vin și trec. Businessurile sunt niște mijloace. Mijloace prin care…în călătoria ta ajungi să trăiești niște experiențe; ajungi să…să ajungi la un anumit statut social și așa mai departe, dar sunt niște mijloace, nu sunt niște scopuri în sine; pe când relația aia, dacă e una din filosofiile tale de viață, relația aia vrei să o ai pe….vrei să ai o relație extraordinară pe tot parcursul vieții. Și ai nevoie s-o pui pe primul loc! Și cum o pui pe primul loc este ce prioritizezi! Prioritizezi telefonul ăla sau întâlnirea; prioritizezi ieșitul cu soția la o masă sau o oportunitate nouă de business. Fiecare mici decizii, de fapt, aleg pentru tine, cât de bună va fi relația cu familia. Și…eu am crezut că nu se poate! Mult timp. Pentru că totul era despre business, numai că mi s-a demonstrat că se poate…și se poate enorm de mult….enorm de bine…pur și simplu în momentul în care ajungi să faci alegerea. Nu pierzi oportunități de business. Nu se supără oamenii pe tine că ieși 2 minute să-ți saluți soția când te sună. Nu se duce businessul în cap pentru că la ora 7 seara spui: Nu! E mai important pentru mine să iau masa cu familia decât să stăm să rezolvăm problema asta acum. De multe ori, ajungi să ai rezultate mai bune în business pentru că iei deciziile ălea, decât dacă ai rămâne și ai prioritiza timpul ăla pentru business. Pentru că ai tu altă energie; ești mai împlinit, ești tu mai liniștit; ai suport din partea familiei; lucru care….chiar dacă lucrezi, poate, mai puține ore ajungi să fii mai productiv; să creezi mai mult în orele respective. Deci, ca și rezumat: 1. Tratează relația ca orice alt lucru în care vrei să devii remarcabil; nu ca un lucru care ți se întâmplă. 2. Relația pe primul loc în viață. Mai sus și decât copiii. Mai sus și decât orice. Dacă asta e ceea ce vrei. Eu nu spun că….asta e alegerea mea în viață. Alții pot să fie fericiți cu….harem. Fiecare cu alegerile lui.              

CM – (87:06): Da…apropo de asta cu haremul….un banc foarte mișto…că cum se pedepsește bigotismul? Mai multe soacre! Acolo-i problema.  

RC – (87:22): Asta-i bună! N-o știam! 

CM – (87:23): Care-i cea mai bună întrebare care nu ți s-a pus până acum? 

RC – (87:27): Aoleu ce mă enervează întrebarea asta! Mi-au mai pus-ocâțiva! 

CM – (87:29): Dar tot eu am fost prima care ți-a pus-o pe malul mării la Malaga și știam că te stresează și trebuia să te scot oleacă din zona asta de zână, așa…. 

RC – (87:43): Măi, nu știu exact….pentru că vin fără așteptări atunci când înregistrez astfel de podcasturi. Nu pot să zic că am o întrebare pe care aș fi vrut să mi-o pui pentru că o băgam eu în răspunsuri, dacă era! Chiar nu știu, pentru că podcastul ăsta a fost foarte mult despre partea fundamentală a lucrurilor; despre partea simplă, dar la care noi dăm foarte multă atenție. Asta mi-a plăcut la episodul ăsta. Pentru că mulți vor partea complexă…partea cu tehnici…cu pași…cu scheme, care să ducă undeva. Dar nu poți să treci la partea aia, dacă partea fundamentală e stricată.  Și același lucru vine la creșterea copiilor; același lucru este la relație; același lucru este la business; același lucru este în vânzări. Degeaba tu te duci și înveți toate tehnicile de vânzări și de manipulare, înveți lab profiler, înveți NLP, înveți toate lucrurile, dacă tu nu ai consecvență și nu știi să pui întrebări, să afli nevoile. Degeaba! Același lucru este și în relație! Poți tu să înveți tehnicile lu’ dracu! Dacă tu nu pui relația pe primul plan; dacă tu nu tratezi relația ca un….ca orice alt lucru, care vrei să devină remarcabil, din nou n-o să ai șanse! Și, asta mi-a plăcut la episodul ăsta!     

CM – (89:18): Mie ce mi-a plăcut foarte mult dincolo de discuția cu tine care este inspirațională mereu, că îi chestia asta de reamintire și cred că dacă cei care ascultă acest podcast rămân cu ideea asta eu sunt mulțumită… că basic basic basic…fundamentul oricărui succes indiferent de zona în care vrei să-l obții îi combinația asta între disciplină și consecvență. Și de aici pleacă totul…și cum ai zis tu, și la creșterea copiilor și în relația de cuplu și în relația antreprenorială și asta este o chestie care cel mai bine explicată sau vizualizată în performanțele olimpice șio spun și eu mereu că pentru 3 minute sau cât înseamnă o medalie olimpică, o premiere olimpică sunt ani de muncă, în care da, ăla n-avut chef să iasă afară la alergare că ningea, că ploua, nu i-a plăcut întotdeauna antrenamentul; a înjurat, a strâns din dinți, dar consecvența asta l-a dus, de fapt acolo, știi, la cele 3 minute de glorie. Și asta te transformă…Pentru că nu-i, devii, practic! Face parte din transformarea ta! Exact asta îmi doream. Să te cunoască și pe tine oamenii altfel, pentru că pe noi ne leagă o lungă prietenie și tot am recomandat The Basic Fundamentals și oamenii îl citesc și tot observ că încep să folosească și concepte și am primit de multe ori întrebarea “cine e Răzvan Căzănescu” pentru că pe social media, n-ai pagini de Facebook să te autoproclami și în care să pui pisicuțe; nu pui și tu o pisicuță acolo; nu pui nimic.          

RC – (91:24): Da, mă, nu pun…nu pun poze cu casa, cu piscina, cu mașinile, da, da…. 

CM – (91:31): N-ai niciun criteriu de succes din celelalte. Și dincolo de ceea ce faci tu pentru antreprenori în podcasturi și în Fundamentul Zilei,  am vrut să arăt fața asta a lui Răzvan așa cum o cunosc eu, pentru că mi se pare foarte important chestia asta: oamenii să înțeleagă că, da, poți să ajungi la un succes mare sau fiecare cum și-l scalează, trecând prin greșeli și asumându-ți-le, da poți să te dai cu capul de pereți de o mie de ori, da poți să-ți găsești 3, 4 5 cariere în viață, cum ai spus tu. Dacă ai doar una singură, e preferabil să fie cariera cu diamante sau cariera din care extragi aurul, nu, aia poți să ai una singură, că te ajută și, da, indiferent de care îți e trecutul și de câte ori ai dat greș, dacă ai o viziune și dacă știi care îți sunt obiectivele foarte clare, există instrumente foarte simple prin care să le obții. Și-ți mulțumesc foarte mult și pentru timp și pentru răspuns la întrebări.     

RC – (92:44): Mulțumesc că ai urmărit acest episod din TBF Show. Vreau să-i mulțumesc Claudiei pentru participare, pentru prietenie și pentru consecvența de care dă dovadă să modeleze tineri de succes și fără bullshituri. Dacă vrei să fii anunțat de fiecare dată când lansăm un nou episod din TBF Show intră pe TBF.ro și ai grijă să te abonezi. Până data viitoare, îți urez mult succes, și normal: rămâi nerezonabil!    

TBF
Copy link
Powered by Social Snap